Profesorul Alexandru Tămășan, la șase săptămâni de la urcarea spre Cer

Fiecare om sădește în lume ceea ce poartă în inima sa. Fostul director al Liceului Silvic din Năsăud, profesorul de matematică Alexandru Tămășan, a sădit în sufletele atâtor generații de elevi, dar și în inimile celor patru copii ai săi, valori și sentimente alese: puterea de a se ridica de fiecare dată când viața îi pune la încercare, spiritul liber, bunătatea și generozitatea. Cu dăruire și noblețe, a împărtășit tuturor ceea ce a avut mai de preț: dragostea pentru carte, credința și iubirea față de oameni.

Coborâtor din ținuturile Sălajului, și-a legat destinul de școlile Năsăudului, alegând cu convingere aceste locuri încărcate de tradiție, cultură și istorie. Aici și-a construit viața și cariera, știind că își va găsi rostul și împlinirea în slujba educației și a comunității. Nimic nu a primit de-a gata. Tot ceea ce a realizat a fost rodul muncii cinstite, al perseverenței și al unei voințe neclintite de a-și depăși propriile limite.

În comunitatea năsăudeană a fost un adevărat model de probitate morală și profesională. La catedră nu a predat doar geometrie, algebră sau trigonometrie, ci a oferit, prin propriul exemplu, autentice lecții de smerenie, sensibilitate și noblețe sufletească. A știut să descopere și să valorifice în fiecare elev nu doar potențialul intelectual, ci și dimensiunea profund umană, formând caractere și inspirând destine.

  O perioadă a vieții mi-a fost vecin pe strada Crinului, iar între noi s-a legat o frumoasă relație de bună vecinătate și prietenie. În preajma sa, înțelegeai mai bine ce înseamnă să fii un adevărat om între oameni, un model de corectitudine, de muncă temeinică și de fapte bune, demne de respect și apreciere.

A fost profund ancorat în universul științei matematice, pe care a slujit-o cu pasiune, competență și spirit creator. Prin munca sa neobosită, a câștigat respectul și admirația colegilor și elevilor deopotrivă. Trăia cu o bucurie aparte fiecare reușită a elevilor săi, iar satisfacția îi era deplină atunci când tinerii silvicultori urcau pe podiumurile concursurilor dedicate pădurii, acest simbol al identității și al sufletului românesc.

Astăzi, la ceas de aducere aminte, să păstrăm în inimile noastre chipul luminos al acelui dascăl care nu s-a îngrijit doar de formarea minții, ci și de creșterea sufletelor. Să-i cinstim memoria prin recunoștință și prin amintirea vie a omului care ne-a ajutat să creștem, să evoluăm și să devenim mai buni. Astfel de oameni nu părăsesc niciodată cu adevărat această lume, pentru că rămân prezenți în inimile celor pe care i-au format și i-au iubit.  

Dumnezeu să-i primească sufletul în grădina Sa!  

   Ioan Mititean