Prof. Mirela Rus: MINUNEA DE A FI

O poveste spune că odată, un șarpe a văzut un licurici și a început să alerge după el. Bietul licurici nu mai știa unde să se ascundă, încotro s-o ia; șarpele nu se oprea. Speriat și obosit, licuriciul se oprește și îl întreabă care este motivul pentru care îl aleargă. Doreste să îl mănânce? Șarpele îi răspunde, spre uimirea licuriciului, că nu îl urmărește pentru a-l avea ca hrană, ci pentru că strălucește, pentru că luminează și pentru că îi place lumina lui, lumină pe care el, șarpele, nu o are.

            Există o morală a poveștii. Când un om începe să lumineze, alți oameni vor începe să alerge după el. Unii pentru că vor vrea să învețe de la cel ce strălucește, să-i preia exemplul, să se umple de lumină, însă alții doar pentru a-i face rău, „orbiți” de lumina la care probabil nu suportă să privească, din întunericul în care trăiesc. Și chiar dacă cel luminos nu încurcă pe nimeni și își vede de viața lui, unii nu pot accepta faptul că celălalt strălucește. Lumea în care trăim este așa. Unii, licurici, vânați sau alergați pur și simplu de câte un șarpe din cauza luminii lor...Însă trebuie să îndrăznim să fim licurici, chiar dacă uneori e greu sau primejdios; să luminăm și lumina noastră să-i inspire și să lumineze și pe alții.

            De multe ori, frica, neputința sau răutatea celor din jur ne fac să uităm să strălucim. Dacă însă ne aducem aminte să zâmbim, să ne bucurăm, să credem în lumina noastră, ne vom recăpăta strălucirea. Fericirea aprinde acea lumină lăuntrică pe care uneori uităm să o aprindem sau o lăsăm să se stingă deoarece privim prea sus și căutăm, risipindu-ne, în locuri greșite sau prea departe, bucuria vieții.

Un cioban și un filozof s-au întâlnit odată și s-au așezat la vorbă...Ciobanul îl întreabă pe filozof dacă vine de la oraș  și ce lucrează acolo. Filozoful îi răspunde că vine de la oraș, că studiază viața omului, dar că ia un salariu cam mic. Ciobanul nostru îi spune că tot mai bine este în natură și că el, de asemenea, când stă pe prispă „studiază” tot viața omului, dar ...nu iese niciun ban. Îl întreabă apoi pe filozof câtă școală a făcut ca să poată lua bani pe studiul vieții oamenilor și ce înseamnă asta. Interlocutorul său îi răspunde că într-adevăr, a trebuit multă școală și ceea ce face acum e să se gândească la lucrurile care nu sunt evidente, cum ar fi, fericirea, și cum poate fi omul fericit. Ciobanul pare că nu înțelege cum stau lucrurile și se întreabă dacă are legătură fericirea cu sănătatea copiilor și cu iubirea ce i-o poartă nevasta. Filozoful însă îi răspunde, vorbindu-i despre un dor de ducă, sau o stare de tristețe inexplicabilă. Ciobanul, senin, spune că de venit un dor de ducă i-a venit, dar a și trecut. Vorbindu-i filozoful despre gândul că viața e trecătoare și că te doare asta, țăranul nostru are un răspuns sănătos. Dacă stai degeaba, doare, cu siguranță, dar dacă pui mâna pe o coasă, îți trec gândurile negre. Apoi vorbesc despre nedreptate și dorința de a schimba lucrurile nedrepte. Însă ciobanului nu i se pare nimic nedrept, fiindcă tot ce ne e dat vine de la Dumnezeu. Filozoful își exprimă îndoiala cu privire la existența lui Dumnezeu. Ciobanul îi spune că știm și Îl simțim pe Dumnezeu cu sufletul, nu cu mintea. Cât despre suflet, filozoful se îndoiește și de acesta. La această incertitudine, ciobanul are un răspuns extrem de simplu și în același timp de clar și de profund: dacă te doare că viața trece, dacă ți-e teamă că „muierea” nu te iubește, dacă lumea ți se pare nedreaptă, nu în suflet simți durerea, frica?!Apoi se miră cum de filozoful a făcut atâta școală și câștigă și bani pentru a studia despre viață și nu poate înțelege lucruri simple și esențiale.

            Despre lumina adevărată care ia ființă în sufletul unui om și despre cum el poate deveni lumină pentru ceilalți, Goethe spunea:„Adevărul este ca o flacără atât de luminoasă încât mulți oameni nu-i pot suporta lumina, unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alții fug ca să nu fie arși.”

            De foarte multe ori, noi, oamenii, ne comparăm cu ceilalți sau ne raportăm la ceilalți. Nu privim spre sinele nostru pentru a ne cunoaște și suntem tentați să credem că nu valorăm prea mult, că nu suntem suficient de buni. Dar fiecare are lumina lui, strălucirea sa unică, iar când ne vom asuma ceea ce suntem, cu imperfecțiunile și neputințele noastre, când vom deveni conștienți de valoarea noastră ca oameni și vom învăța să ne iubim pe noi înșine, lumina din noi va deveni și mai puternică și ne va înălța.Unicitatea, autenticitatea, bunătatea și omenia sunt mai de preț decât orice mască. De aceea, nu trebuie să alergăm după idealuri mărețe și imposibil de atins. Dorința de a face binele, de a-ți duce crucea cu demnitate, de a iubi, pot fi căi spre sfințenie. „Nu trebuie să fii un înger ca să devii sfânt. Fii tu însuți, dar fii cel mai bun dintre tine.” Aceste cuvinte ce îi aparțin lui Charlie Chaplin ne arată că nu contează perfecțiunea sau dorința de a o dobândi, ci truda de a deveni cea mai bună versiune a ta.     

            Fiecare om este la locul potrivit, în momentul potrivit și tot ceea ce ni se întâmplă, toate împrejurările pe care ni le oferă viața sunt pași întru devenirea noastră. Adevărata fericire vine din lucrurile simple, iar acestea nu sunt cuvinte goale, ci înseamnă a trăi clipa prezentă, abandonând planurile uriașe și mult prea îndepărtate, a înceta să retrăiești la nesfârșit trecutul și a privi ceea ce acum ai în față. Aceasta înseamnă plenitudinea vieții.Oameni fiind, suntem înzestrați cu rațiune. Însă aceasta de multe ori, pusă în fața inimii, poate dezamăgi, înșela sau răni. Coborând cu mintea în inimă, punând rațiunea în slujba sufletului, cele două componente pot să devină aliați puternici. Și tot inima ne va arăta că dreptatea și căutarea ei sunt atât de relative! Ne vom însângera tălpile picioarelor umblând pe cărarea dreptății, încât vom abandona drumul și vom începe să căutăm cu inima ceea ce ochii trupești nu pot vedea limpede. Tot Charlie Chaplin afirma că „nu trebuie să ne temem de confruntări...din haos se nasc stelele.”