“Virtuali în infinit”

S-a născut la 16 septembrie 1934 în comuna Budacu de Jos, judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie de ţărani. Cursurile şcolii primare le-a urmat în satul natal, cursurile de liceu le-a absolvit la Bistriţa. Din 1949 a continuat studiile la Şcoala Tehnică Sanitară Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în 1952. În anii petrecuţi la Cluj-Napoca a fost atras de poezia lui Lucian Blaga (pe atunci marginalizat) şi de cea a lui A.E.Baconski. A debutat revuistic în 1976. A publicat poezie în Îndrumătorul cultural, Luceafărul, România Literară, Flacăra, Tribuna, Steaua, Transilvania, Ateneu, Minerva, Litera Nordului, şi cotidienele bistriţene Ecoul, Mesagerul de Bistriţa-Năsăud, Răsunetul. Este membru al Cenaclului “George Coşbuc” din Bistriţa, fiind laureat al Concursului Naţional de Poezie “George Coşbuc” Bistriţa, 1984, acordat de revista Steaua. Este pasionat de apicultură.

La cei 74 de ani ai săi împliniţi în 16 septembrie a.c., Ioan Borşa debutează editorial cu volumul “Virtuali în infinit”, antologic prefaţat de poetul Nicolae Băciuţ, volum de versuri apărut în acest an la Editura “Karuna” din Bistriţa.

Volumul sau cartea sa de sonete şi poeme “Virtuali în infinit” este, în fond, o alcătuire de versuri care cuprinde creaţia poetică a autorului de la începuturi până în prezent.

Din capul locului trebuie să remarcăm că Ioan Borşa cultivă în special meditaţia de natură clasică, în versuri nu neapărat plină de cuminţenie, aşa cum ne-am fi aşteptat la vârsta lui, ci adesea atinse de semnul modernităţii prin expresii lirice profunde ideatic şi bogat nuanţate în rostiri cu evidente corelative simbolice. “Trec valuri după valuri, speranţă şi uitare/ Privirea mea-i nesomnul adâncului de ape/ Şi-n gândurile mele s-a revărsat o mare”.

Dacă în poeziile sale de începuturi: “1918”, “Iubire de Eminescu”, “Odă lui Coşbuc”, “Univers nociv”, verbul este direct, mesajul destul de limpede, expresia evident clasică, în poemele sale de dată mai recentă, comunicarea lirică e mult mai complexă, mai nuanţată, cu relaţii ambiţioase spre marea poezie: “Istoria-i o joacă de-a mersul la culcare/ Deşi-i o tragedie ce n-a mai fost jucată/ În care nebunia nu-i scrisă-n inventare”.

Poet de atitudine, Borşa nu se sfieşte să apeleze la satiră ale cărei finalităţi sunt mizantropia, abulia, linguşeala, gândurile nocive, care încearcă să spargă “catapeteasma lumii”. Pendulând între abstract şi concret, Ioan Borşa îşi permite să lege teluricul de lumea cosmosului, cu întrebări cardinale care ţin de un larg orizont al cunoaşterii. “Dar tot ce se petrece nu e decât o stare/ De la sublima floare la cârpele amorfe/ Din care veşnicia aevea ţi se pare”.

Aici se circumscrie şi poemul “Stare”, din care se relevă un sentiment al unor vagi meditaţii izvorâte ca un “surâs” din “umbra clipei”, ca “o pată neagră din constelaţii diafane”, pradă sarcasmului donquijotesc. În acelaşi timp, te duce gândul la meditaţiile hinduse care asimilează mirajul deşertului indian: “Mereu îmi stăruie în minte/ Acel ceva ce vrea să fie/ Dar care tot mai întârzie în inocenţa de cuvinte”.

Pastelul e mult distanţat de cel clasic. Primăvara e definită în diverse ipostaze: ca “un dans nupţial al lebedelor albe”, ca “o clipă născută din piept însetat de mire”, fiind primită “cu ofrande sau imnuri de înălţare”. Există în creaţia lui Borşa şi note de modernitate: “Chemări neînţelese de noapte şi zi/ Mă poartă prin haos miresme dorind/ Şi-aevea ca cerul ce-n ochi îl cuprind/ Îmi pare deodată cuvântul a fi.

Motivul umbrei e vechi de când lumea. L-au valorificat anticii, renascentiştii, preromanticii şi romanticii germani şi englezi, iar la noi, Eminescu, Blaga, Arghezi. Iată că Borşa nu se dă în lături să evoce acest motiv în “Sonetul umbrei” “care-l cheamă pe drumuri neumblate” ca să afle “miresme adormite”, sau “Cai de macedoni la vreo cetate”. Un motiv obsesiv al poeziei lui Ioan Borşa este “infinitul”.

În definiţie clasică, ştiinţifică, infinitul e o categorie filozofică ce exprimă natura absolută a materiei, însuşirea ei de a fi inepuizabilă şi nelimitată în spaţiu şi timp. Aşadar, această noţiune ştiinţifică devenită şi simbol matematic, precum şi element al cunoaşterii macro şi micro cosmice, găseşte în spusa poetică a lui Borşa valori inepuizabile de subtile relaţii în contextul imaginii artistice. “Şi din materia primordială/ Mişcarea galaxiilor ne cerne,/ Urcând şi coborând într-o spirală/ Formăm aevea clipele eterne”.

O strofă reprezentativă din poemul care poartă şi numele volumului “Virtuali în infinit”. Dar ideea veşniciei “solemne” asociată cu timpul cosmic şi cu incomensurabilitatea spaţiului, se converteşte la Borşa într-o variată gamă de angoase care se mişcă de la plus la minus infinit, încât la un moment dat, poetul spune: “Trăiesc real o mică veşnicie”. Aplicarea transformării abstractului ştiinţific în concret artistic, e măsura inefabilului unora din poemele sale: “Sonet pentru eternitate”, “Clipa”, “Spectru”, “Sonetul zilei”, “Echilibru”, ultimul fiind şi o mostră lirică unde se acreditează ideea salvării omului prin cuvinte.

În fine, Ioan Borşa nu e străin nici de marile întrebări existenţiale ale lumii, în poeme ca: “O lume nebună”, “Impas” sau “Sonet pentru mileniul trei”, din care reproduc o emblematică strofă: “Vine mileniul trei foarte grăbit/ Cu oxigen puţin şi lume multă/ Să ne întrebe unde am greşit/ Ca pe copiii răi ce nu ascultă”.

Sonetul, poezie cu formă fixă, este forma prozodică aleasă de poet care-l încadrează şi pe această cale în registrul clasic al cuvântării, cu sonuri din tutelarii Eminescu şi Coşbuc.

Dacă ne luăm după cunoscuta sentinţă din înţelepţia străbună, că niciodată nu-i prea târziu, trebuie să recunoaştem că Ioan Borşa, vine, acum, la onorabila vârstă a senectuţii, cu un volum reprezentativ care-l fixează indubitabil şi pentru totdeauna, în peisajul actual al poeziei române.