ELENA M. CÎMPAN. Elogii, psalmi, balade, meditații, în poezia lui Marian Drăghici

                                                         Motto: „dar nimic nu-mi apare acum mai profund omenesc, mai poetic/ decât să calci pe pământ,/ să ieși seara pe străzi într-un oraș cunoscut/ necunoscut/ și să cânți cu vocea ta joasă ceva fără pretenții, fără urmări” ( Marian Drăghici )

      Ediția a II-a a Antologiei „Lumină, încet”, de Marian Drăghici, „cu poeme inedite și unele din nou scrise/rescrise, de la 1983 la 2023”, cu o prefață de Ion Pop, apărută la Editura „Tracus Arte”, București, 2023, vorbește despre un poet deplin, într-atât încât se numără printre nominalizații la Premiul Național „Mihai Eminescu”.

     Selecția poeziilor din această Antologie este bine realizată, cantitativ și calitativ, fiind în măsură să redea o imagine clară, de ansamblu, valorică, a creației lui Marian Drăghici, de la debut, considerat remarcabil, „o adevărată revelație” ( Constanța Buzea ), în 1988, cu „Despre arta poetică”, și până în prezent ( prezentul Antologiei de față ), însemnând treizecișicinci de ani în care poetul a scris și a crezut (în) ce a scris. Antologia cuprinde, pe lângă texte alese, și o Addenda, alcătuită din trei poezii noi, ample, care se potrivesc celor deja publicate și care continuă aceleași preocupări și frământări ale poetului, cum ar fi condiția creatorului, „Toate acestea erau visate, chiar fumate deja./ Cum și sunt: visate, fumate.” ( din „Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică” ), banalul existenței, „Pe strada Washington nu mai trecusem de mult.” ( din „Câinele de pe strada Washington” ), și elogiul adus maeștrilor, întru ale literaturii, dintre care „Domnul Mircea Ciobanu, abrupt spus, jucase un rol major,/ deloc de invidiat, asumat de voie-de nevoie, în viața mea.” ( în „Ucenic la un mare poet din vremea lui Ahab” ). Acest ultim poem este unul de forță, reprezentativ, o descriere în versuri a perioadei când un tânăr poet bate la porțile afirmării: „iar scrisul meu nu trecea și pace de cenzură”, „atunci, în acei cinci ani, din 83 în 88, am crescut mult,/ plin de suferința atroce a celui mereu amânat, umilit, exilat –”. Întâlnirea cu Mircea Ciobanu, definitivă și definitorie, este ilustrată în poemul ce închide, dar, de fapt, deschide, mai departe, acest volum antologic: „în compania sa mă simțisem,/ indiferent de împrejurare, oriunde și oricând,/ mereu în miezul poeziei „id est” centrul literaturii.” De puține ori ne mai amintim de cei care au stat la baza formării noastre. Și dacă se întâmplă, nu avem destulă determinare ca să vorbim despre acest fapt. Mai ales în poezie. Puțini dintre noi o mai fac. Și, totuși, Marian Drăghici se raportează la maestrul său, Mircea Ciobanu,  cu recunoștință, în baza unei tradiții, „de la Socrate încoace”: „Cum se știe, filiația ucenic-maestru sau maestru-ucenic dezvoltă/ în actul inițierii o componentă afectivă puternică.” Verdictul dat tânărului poet, pe atunci, nu s-a stins ușor și continuă a fi un ecou în poezia de acum, ca amintire: „Ca deodată s-aud, luat complet prin surprindere, din gura lui/ aceste cuvinte greu de pus pe hârtie. „Ești un mare poet!” După ani, aceste cuvinte capătă altă încărcătură în memoria afectivă și literară a lui Marian Drăghici, devin o propoziție magică, de neuitat: „Ești un mare poet!” „Mircea Ciobanu avea să plece fulgerător din această viață, / la 56 de ani”, continuă Marian Drăghici povestea în versuri, despre Maestrul său. Și, uneori, astfel de povești rămân, atât ca datorie de onoare pentru cel ce-a beneficiat de un destin rar, ucenicul, cât și pentru cel numit „Maestru”, pentru imaginea lui, desăvârșită prin timp, o piesă valoroasă a unei biografii. Gândul de-a scrie despre Mircea Ciobanu, poezia rezultată, un omagiu liric, sentimental, sensibil, înalță cartea spre cer: „Nu l-am condus la groapă dintr-un calcul comun: ca să rămân cu imaginea lui intactă de om viu,/ nesupus morții, majestuos -/ căci avea majestate! -, în toate vertical.” E o trimitere la Nichita Stănescu despre Eminescu: „Atât să nu uitați:/ că el a fost un om viu,/ viu/ pipăibil cu mâna”, într-un alt registru, într-un alt stil, dar tot adevărat.

      Ca să nu fie/ să nu rămână singur, poetul, Marian Drăghici, se adresează, prin dedicații, confraților, de care nu uită nicio clipă. De aici, unele poezii, involuntar, ne fac să ne gândim, în egală măsură, și la ceilalți, precum: „lui Horia- Roman Patapievici”, în „Poemul după Albrecht Dürer, ca o evlavie ce ne-a rămas”, „lui Traian Dobrincescu”, „Smerenia, din zilele caniculei atroce”, „lui Liviu Ioan Stoiciu”, „Imn pur și simplu”, „variantă pentru Herta Müller”, „de necuprins”, „lui Gellu Dorian”, lui „Al. Cistelecan”, dar și, folosind un ton ludic, „fostei mele vieți, prin bunăvoință”, din „Negresa eufonică”.

     În tot cuprinsul volumului, divinitatea este prezentă sub diferite aspecte, de inspirație, de liniște, de lumină. Nu întâmplător, titlul cărții este „Lumină, încet”, un termen care trimite la vedere și un altul către auz, două simțuri complementare, în măsură să refacă misterul existenței: „Doamne, du-mă la Ierusalim” (... ) „Doamne, fă să ajung la Ierusalim chiar dacă/ n-am pornit la drum spre Ierusalim/ ci merg scriind în gând Ierusalim/ din București la Vlăduleni via Caracal.” Poezia lui Marian Drăghici acoperă o paletă largă de reprezentări, toate expresive, cum e și „Închinare”, cu ritm și umor: „Pe cine iubesc io mult – haida!/ nici nu văd nici nu ascult/ numai mă gândesc la ea/ ca bocancul la sanda”, cum este „schiavna”, „nu vreau să supăr pe nimeni/ dar, după umila mea părere/ poezia se spune nu se citește”, unde opinia este una general valabilă.

      Marian Drăghici este, cu și în această Antologie, poetul regăsit, poetul ajuns la acea înțelepciune rară, în care nimic nu mai așteaptă să fie demonstrat. Totul există: „de-acum, singurul premiu pe care l-aș primi cu bucurie/ ( dar cine să mi-l dea tocmai mie! )/ este să fiu la bătrânețe nebun pentru Hristos/ cum eram la tinerețe nebun pentru poezie.”