Preot prof. Nicolae Feier: Rugăciunea pentru omul singur, căzut în deznădejde

Doamne, a cărui iubire de oameni este nemărginită şi  îndurare neasemănată, caută din cer şi vezi deznădejdea în care a căzut fratele nostru (N) pe care l-au covârşit greutăţile vieţii şi suferinţele s-au înmulţit aşa de mult încât nu le mai poate îndura. Te rugăm, mântuieşte-l, că s-a despărţit de voia Ta şi de Sfinţire când şi-a pus toate nădejdile în propriile sale puteri şi în prietenii care l-au părăsit după ce au luat de la el, ca nişte furi, toate darurile cu care Tu l-ai împodobit.

Vezi tristeţea care l-a cuprins pentru că a rămas pustiu sufleteşte şi singur, iar noianul greutăţilor întrece vlăguitele sale puteri şi, ca Petru cel ce se adâncea în mare văzând că valurile îi sunt potrivnice, strigă: ,,Doamne, scapă-mă!” ( Matei, 14-24)

Iartă-l că vine târziu întinzându-şi braţele spre Tine; iartă-i prea puţina credinţă şi îndoiala că doar Tu singur îl poţi salva din căderile şi necazurile sale, căci altădată când Te-a rugat, Tu ai tăcut şi nu i-ai dat niciun răspuns, aşa cum n-ai răspuns femeii cananeence care te ruga pentru fiica sa stând în genunchi. Iartă-l că n-a avut nici răbdarea, nici statornicia aceleia în rugăciune şi nici n-a aşteptat să i se spună: ,,Fiule, mare e credinţa ta. Să-ţi fie ţie după cum voieşti!” (Matei 15-23)

Iartă-l pentru că nu mai are nici măcar dorinţe, pentru că toate nădejdile sale s-au năruit una câte una şi nici n-a înţeles că atunci când Domnul tace, în adâncurile tăcerii Sale germinează sămânţa reînvierii

şi a reaşezării noastre în starea cea dintâi pe care am pierdut-o prin slăbiciunea minţii şi după sfatul vrăjmaşului.

Iartă-l că a uitat de Tine adeseori când se bucura de puterea care era dăruită lui de la Tine, însă credea că este doar a lui şi acum îl înveţi prin suferinţă că omul nu are nimic de la sine. Toate câte le are omul sunt darurile Tale, căci ai zis: ,,Omule, ce ai care să nu fie de căpătat, iar dacă le-ai primit, de ce eşti mândru şi te lauzi ca şi cum ar fi ale Tale! (1 Corinteni 4, 7)

Iartă-ne pe toţi, Doamne, că am rătăcit de la cunoaşterea cea firească şi n-am înţeles că mama noastră este ţărâna, iar ziditorul nostru este Dumnezeu. Am crezut că ne putem mântui singuri, iar Tu, Părintele şi Dumnezeul nostru, ne-ai lăsat să încercăm şi dureroasă a fost încercarea noastră.

,,Când s-a umplut de rele sufletul tău, omule, şi viaţa ta s-a apropiat de iad” (Psalmul 87, 3), când ai căzut sub greutatea crucii tale ţi-ai întins mâinile spre semenii tăi, dar ei s-au dovedit a fi mai slabi decât tine şi toţi te-au părăsit, atunci întoarce-te cu ochii spre Cel ce şi-a întins singur şi de bună voie braţele pe Cruce şi, ca tâlharul cel răstignit de-a dreapta Sa, strigă: ,,Pomeneşte-mă şi pe mine, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 44)

Şi, dacă unui tâlhar i-ai zis: ,,Astăzi vei fi cu mine în rai”, (Luca 23, 42) dă-mi şi mie cel întristat şi deznădăjduit înnoită şi nebiruită credinţă că vei deschide ferestrele cerurilor ca să curgă prin ele şi spre mine, cel chinuit şi batjocorit de toţi, un firicel din lumina Harului care să alunge negurile răutăţilor şi să mă mântuiesc, căci cu psalmistul plâng şi: ,,Din adâncuri strig către Tine, Doamne, Doamne, auzi şi glasul meu... De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine ar putea suferi, dar la Tine este iertare şi mângâiere!” (Psalmul 129, 1-3) Că a Ta este stăpânirea, puterea şi împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!