Andrei Marga: Scrierea performantă a istoriei - Ionuț Cojocaru

Se obiectează adesea la scrierea istoriei din țară că nu lămurește trecutul sau o face mereu cu întârziere. Este adevărat, nu s-a scris, exploatând arhivele, nici măcar la Centenar, istoria contemporană  a României, înțelegând prin contemporan ceea ce urmează Primului Război Mondial. De aceea, concetățenii sunt antagonizați și controversează la nesfârșit pe subiecte de istorie recentă, care puteau fi demult lămurite. Acestea în loc să fie încurajați să dezbată teme urgente, cum sunt, de pildă, democratizarea și dezvoltarea țării.

În plus, la noi, scrierea istoriei este, pe o parte, tributară considerării ei drept „poveste”, cum spune un istoric local. Efectul este o scriere liricoidă, tacit și rudimentar politizată, în loc să fie scriere bazată pe epuizarea izvoarelor și veridică.

Momente cruciale din istoria țării au fost lămurite, de altfel, de alte istoriografii. De pildă, sfârșitul anilor treizeci, cu relațiile dintre Carol al II-lea, Hitler, Antonescu, le-a lămurit mai întâi istoriografia germană, trecerea la socialismul răsăritean, cu interacțiunile dintre Stalin, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, a lămurit-o istoriografia americană, căderea lui Nicolae Ceaușescu au tratat-o din primul moment istoriografiile franceză și germană. Cititorul află ceea ce s-a petrecut în țară din alte surse, după ce altădată, totuși,de la Carpați plecau cercetări lămuritoare.

Pe de altă parte, puțini scriu monografii de personalități sau de evenimente – or, abia cu monografia se duce lămurirea până la capăt. Se folosesc prea puțin metodele noi din impetuoasa dezvoltare a științelor sociale – în definitiv, dreptul, economia, sociologia, teoria statului, antropologia, pragmatica din ultimele decenii au schimbat scrierea istoriei. Unii istorici desconsideră metodele noi, socotindu-le filosofie, pe care, de altfel, cum se vede ușor, nici nu o cunosc. Chiar recent, căutam să-i conving pe unii care abordează propagandistic trecutul că pragmatica empirică este cu adevărat o disciplină fecundă în explicarea acțiunilor. Nu trebuie să fii specialist în pragmatică pentru a-i aplica regulile, care trimit de fapt la redarea cu acuratețe a faptelor. Aceste reguli, de pildă, te obligă să-l tratezi pe altul ca ființă asemenea ție, chiar dacă el aparține trecutului sau, în orice caz, nu este prezent la discuție. Ele îl obligă pe cel care discută despre altul, oricine ar fi, la rectitudine

Am fost până acum singurul decan de altă specialitate decât istoria, al Facultății de Istorie și Filosofie, ales, bineînțeles, de istorici, și știu cât s-a discutat nu numai la Cluj-Napoca, dar și aici, despre acoperirea istoriei contemporane. Nu au concurat însă la contemporanistică absolvenți de vârf, iar cei care au pătruns în catedra respectivă s-au ocupat de altceva. Colegi din catedrele de la București și Iași au și obiectat istoricilor clujeni mai noi că dau analize îndoielnice, ba chiar falsifică date.Mi-am dat seama, la rândul meu, de acest fapt și, văzându-i cum măsluiesc date de sub ochii noștri, am semnalat falsificări chiar la unii socotiți, din necunoaștere a domeniului, repere de către naivi sau interesați.

Mă bucur să constat acum profilarea în câmpul istoriografiei din țara noastră a unei noi personalități. Este vorba de Ionuț Cojocaru, un istoric profesionalizat temeinic, cu orizont larg, care intră în miezul problemelor oricât de complicate, la distanță de superficialitatea care asaltează domeniul.

 Numeroși cititori îl cunosc din intervențiile sale, ascuțite și logic impecabile în presa curentă. Nu sunt multe articolele de strălucirea articolelor sale de factură istorică și civică! L-am regăsit convingător pe Ionuț Cojocaru în contribuția la dezbaterea de la Suceava, din martie 2026, publicată în volumul Confucius și emergența Chinei contemporane (Grup Mușatinii, Suceava, 2026), în care a argumentat teza specificului „modelului diplomatic chinez” actual, ca „pragmatism neutral sau neutralitate activă, o combinație de discurs al moderației și de acțiune strategică orientate spre maximizarea puterii pe termen lung”. Recent, Ionuț Cojocaru a contribuit la dezbaterea de la București pe tema Quo vadis EU? și este prezent în volumul România și viitorul uniunii Europene. Între Roexit și Refondare (Oscar Print, București, 2026). Aici, cu informare și inteligență, spune lucrurilor pe nume. Doar două exemple. „Când UE suspendă dialogul cu actori cu care nu împărtășește valorile, nu îi pedepsește pe aceia. Se pedepsește pe sine” (p.141). Din crizele actuale „ieșirea este prin suveranitate reală exercitată în interiorul cadrului european” (p.147).

Mă bucur și mai mult să constat acum că, odată cu apariția cărții lui Ionuț Cojocaru, Recep Tayyip Erdogan. Omul politic (Creator, Brașov, 2026, 290 p.), se atinge un prag nou și se oferă la noi un model de scriere a istoriei. În primul rând, prin buna stăpânire a datelor, sub năzuința de a le epuiza pe cele relevante în subiect, dar și de încadrare în context, țară, epocă, evoluții generale. În al doilea rând, prin temeinica stăpânire a teoriei economice, sociale și politice a modernității zilelor noastre – absolut indispensabilă unei scrieri de istorie contemporană. În al treilea rând, prin explicitarea a ceea ce se petrece în democrații contemporane, la distanță de clișeele la care apelează cei care înlocuiesc explicațiile cu propaganda zilei.

Cartea Recep Tayyip Erdogan. Omul politic este monografie, realizată de un turcolog eminent, a unei cariere politice ajunsă la nivelul maxim în Turcia contemporană: aceea a unui președinte care nu numai că promovează opțiuni proprii în țara sa, dar schimbă instituțiile în direcția reluării unei tradiții culturale orientale. Cartea se impune și mai mult atenției fiind vorba nu numai de o putere a trecutului, ci și de o putere astăzi în urcare, Turcia, de care soarta românilor a fost și rămâne legată.

Monografia lui Ionuț Cojocaru câștigă originalitate prin efortul de profilare a lui Recep Tayyip Erdogan și, mai ales, prin excelenta argumentare a specificului regimului și a felului de a proceda al unei personalități dintr-o țară care se afirmă prin performanțe competitive. Monografia își suplimentează valoarea prin buna încadrare a subiectului în mișcările ce au loc într-o epocă în care Asia și Africa cresc în importanță și urcă în primul plan. În definitiv, sunt puține subiecte atât de relevante precum a cunoaște o putere care urcă și schimbă configurații ale lumii.

Istoricii care cunosc limba și istoria Turciei vor privi monografia din unghiul lor specializat și vor aduce evaluări din partea profesiei. Eu m-aș opri asupra temelor istorice, dar și teoretice ce rezultă din monografia lui Ionuț Cojocaru. Aduc în atenție cinci astfel de teme.

Prima se referă la specificarea modernității pentru alte arii culturale decât lumea euroamericană. De la Hegel și Thomas Jefferson, trecând prin Max Weber, la Alain Touraine și Habermas, avem lămurită conotația modernității. Pe de altă parte, însă, nu s-a putut opri îmbrățișarea modernizării în alte arii culturale și nu se poate anula specificul modernizărilor din diferite locuri ale lumii. Acest specific este de asumat, ca o chestiune de realism, ce nu se lasă desconsiderată, cum încearcă tot felul de amatori când discută conceptele istorice.

Pe bună dreptate, Ionuț Cojocaru observă că „ingineria socială” a ultimului secol, repusă în mișcare de neoliberalismul timpurilor, nu dă rezultate (p. 33) și conchide: „Erdoganismul nu respinge modernitatea, dar o redefinește. Nu ca integrare în civilizația occidentală, ci ca afirmare a unei civilizații islamice, alternative, capabile să concureze simbolic și geopolitic” (p. 26). Erdoganismul face reforme, dar urmărește și proiectul politic al transformării statului turc. Și din monografia Recep Tayyip Erdogan. Omul politic rezultă astfel clar că istoria este mai diversă decât schemele ideologizate ale lui Karl Popper, pe care unii le consideră  un fel de „culme a cugetării”, și se cere asumată lucid.

A doua temă se referă la urcarea pe cale democratică la decizii a unor personalități din zilele noastre, care folosesc apoi democrația în scopuri proprii, părăsind conceptul lui Abraham Lincoln – democrația ca guvernare a poporului de către popor și pentru popor. Ionuț Cojocaru își propune să pună în relief „un tipar de acțiune” prin care Recep Tayyip Erdogan a izbutit „să transforme statul după voința sa” (p.22) și aduce continuu probe ale acestei transformări.

  Nu putem să nu recunoaștem că nu doar regimul din Turcia a luat-o pe acest drum. Din nefericire, în ultimele decenii democrația face greu față slăbirii din cauze interne, proprii. Ionuț Cojocaru captează o problemă de viață a timpului nostru, chiar dacă prea puțini își dau astăzi seama de ea sau o bagatelizează. El examinează metodic, obiectiv, onest, personalitatea și deciziile lui Recep Tayyip Erdogan în „relația complexă dintre propria biografie, istoria Republicii și moștenirea cultural-identitară a Imperiului Otoman” (p. 23) și-și asumă că biografia politică are nevoie aici de o „radiografie structurală a unui regim” (p. 24).

  Ce viitor are democrația? Este o întrebare astăzi vitală, la care cărți precum monografia Recep Tayyip Erdogan. Omul politic ajută să se răspundă. Problema nu este de a nu vedea „criza democrației”, cauzată dinăuntrul democrației însăși, și nici aceea de a părăsi democrația. În definitiv, o modernitate care nu este și democratică se împotmolește. Plecând de neajunsurile izbitoare din felul în care se practică azi democrația în unele țări – ruptura dintre procedeu și voința cetățenilor, sacrificarea meritocrației, separarea dintre exercitarea democrației și suveranitatea statului -  problema este ca însăși democrației să i se dea o formă adusă la zi. Nu va fi revigorare a democrațiilor, de care este stringentă nevoie, fără ca democrația să se schimbe spre a exprima voința cetățenilor. Soluția este inovația instituțională, nu retragerea în vechituri și diversiuni!

A treia temă se referă la viitorul statului secular, care s-a desprins, cum știm, cu secole în urmă, de legitimarea religioasă a puterii din zorii Europei. Din multe direcții se semnalează azi că statul secular are deja probleme de asigurare a resurselor de motivație, care este, în mod firesc, preocupantă. Oricum, statul secular a fost perceput de Recep Tayyip Erdogan ca „instrument al unei minorități privilegiate” (p. 36), încât acesta a angajat fără ezitare readucerea religiei printre forțele de propulsie ale instituției statale. Faptul i-a atras la un moment dat liderului turc condamnarea (p. 40). Dar aceasta nu l-a împiedicat să persevereze în opțiunea pentru „conservatorismul democrat” (p. 42), care avea să îl particularizeze: „Erdogan nu a cucerit statul, el a intrat într-un stat deja slăbit și l-a reconstruit după propria sa biografie politică” (p. 45). Recep Tayyip Erdogan a plasat Turcia ca „punte între Orient și Occident” (p. 51), cum a argumentat colaboratorul său, învățatul Ahmed Davutoglu, care a și organizat conceptual neootomanismul.

 În mod concludent, Ionuț Cojocaru arată că erdoganismul are un miez social viguros: „burghezia islamică, respinsă decenii întregi de statul kemalist, se ridica acum ca forță dominantă în economia turcă, înlocuind treptat elitele tradiționale kemaliste” (p. 83). Aceasta dispune și de o abordare economică inovativă – de pildă, teoria după care dobânzile mari sunt cauza inflației, nu soluția (p. 181) – ce nu a rămas fără rezultate.

A patra temă se referă la semnificația alegerilor, știind că în societatea modernă alegerile sunt, teoretic, calea legitimării decidenților și a deciziilor. Ionuț Cojocaru arată că erdoganismul a schimbat semnificația alegerilor. „De acum înainte, alegerile nu vor mai fi indicatorul central al legitimității politice, ci instrumentul prin care se confirmă ordinea existentă” (p. 176). Ca efect major, în modelul de putere al erdoganismului, „alegerile sunt nu doar sursa de legitimare, ci principalul instrument de consolidate a hegemoniei” (p. 241). Drept urmare, regimul lui Recep Tayyip Erdogan „nu poate fi încadrat în tipologiile clasice ale regimurilor autoritare sau democratice” (p. 233).

Evident, se schimbă, într-adevăr, regimurile în lume. Se ivește astfel întrebarea dificilă: încotro se merge? Încotro se merge dacă conceptul lui Abraham Lincoln este socotit prea exigent? Erdoganismul dă un răspuns direct, care se cere, desigur, discutat pe larg. Dar nu este deloc mai puțin de discutat ceea ce se petrece în regimuri prezidențiale din Europa, care se feresc de răspunsuri directe, în vreme ce încalcă democrația și fac din ea ceva decorativ. 

A cincea temă se referă la conceperea identității. Suntem obișnuiți cu înțelegerea identității comunitare ca ceea ce specifică o națiune sau o cultură luate în datele lor existente. Obișnuința de aceasta  Recep Tayyip Erdogan o pune la îndoială. El a căutat să creeze o nouă identitate a poporului său. „La nivel structural, identitatea creată de Erdogan funcționează pe trei dimensiuni. Prima este islamizarea societății in intermediul educației religioase /…/. A doua dimensiune este naționalismul clasic articulat prin /…/ justificarea juridică a statului ca protector al ordinii interne. Această formă de naționalism nu își propune să elimine islamul, ci să îl convertească în instrument de consolidare a unității naționale. Opoziția este prezentată ca trădătoare, kurzii ca risc de federalizare, occidental ca adversar istoric, iar identitatea turcă este redefinită ca identitate morală, nu doar etnică. A treia dimensiune este narațiunea neo-otomană, care transformă trecutul imperial într-o resursă de prestigiu și legitimitate” (p. 243-244).

 Se poate discuta îndelung asupra conceperilor identității, dar din prima clipă este limpede că nici identitățile nu stau pe loc. Lumea se schimbă implacabil, încât noi concepte sau conotații noi la concepte vechi sunt chemate pe scenă. Validarea unei conceperi sau a alteia îi revine însă istoriei, ce rămâne fundamental deschisă. Cel care o analizează are însă de înțeles că nu suntem nicidecum azi la vreun „sfârșit al istoriei”, cum postulează propagandiștii zilelor noastre.

Carte solid documentată, etalând cunoștințe largi și bine susținută argumentativ, monografia Recep Tayyip Erdogan. Omul politic este, cu siguranță, o reușită a istoriografiei din România. Ea este rezultatul confruntării cu un subiect de rară dificultate, spectaculos și pasionant, pe care Ionuț Cojocaru l-a stăpânit prin cultură, competență și viziune proprie.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5