Andrei Marga: Societatea neoliberală

Prin mișcările de revoltă care au avut loc în Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Polonia (1980), dar și prin schimbările din China (1978), „socialismul răsăritean” a fost pus direct în cauză. În anii care au urmat, oricine se întreba asupra mersului istoriei știa că sfârșitul acestei societăți era o chestiune de timp. Mihail Gorbaciov, în numele unei supraputeri, și Ronald Reagan, în numele celeilalte supraputeri de atunci, au decis să-i pună capăt în Europa, după ce Deng Xiaoping a valorificat tradiția pragmatismului chinez și a inițiat cotitura în țara sa.

A urmat, la scara europeană, neoliberalismul. Evaluând lucrurile după criteriul social-economic-politic-cultural, clasicizat, dar rămas mai cuprinzător, s-a trecut la o societate în profunzime nouă. Azi trăim în această societate, cu libertăți și performanțe salutare, certe, dar în mijlocul unor crize, interne și internaționale neobișnuite.

Aceste crize provin, în cele din urmă, din faptul că neoliberalismul a repetat un anumit reducționism. După ce „socialismul răsăritean” a derivat societatea din dinamica modului de producție și a privat de substanță instituții ale modernității, neoliberalismul vrea să derive aceeași dinamică tot dintr-un factor, care este, de data aceasta,  competiția de pe piață. „Socialismul răsăritean” a anihilat practic democrația, iar neoliberalismul duce la autoritarism, mai mult sau mai puțin fățiș.

Despre istoria neoliberalismului sunt deja cercetări ample (George Corm, Le nouveau government du monde, 2010, și Pierre Dardot, Christian Laval, La nouvelle raison du monde, 2010, etc.). Le-am comentat în Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, București, 2013), încât nu reiau cele spuse deja. Vreau însă să arăt că neoliberalismul a rămas opac la varietatea de acțiuni care condiționează reproducerea umană a vieții și ajunge să exalte acțiunea instrumentală, încât crizele lumii de azi nu sunt deloc surprinzătoare. Cum am mai scris relativ la filosofia lui Karl Popper, din care se alimentează în fapt decizii majore de astăzi, dar și optici ale administrării și mediatizării, precum și mentalități create între timp, aceste crize țin de neoliberalism. Iau în sprijin pătrunzătoarea examinare realizată de Thomas Biebricher (Die politische Theorie des Neoliberalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021), care se concentrează asupra opțiunilor curentului, în evoluția lor de la exponenți care le-au sistematizat, la reprezentanți recenți.

Opțiunea cheie a neoliberalismului – de la Walter Eucken, trecând prin Friedrich Hayek, la James Buchanan, de la Walter Lippmann, trecând prin Milton Friedman, la Karl Popper – este „păstrarea piețelor funcționale” – în opoziție programatică la colectivism și la economia etatizată și la distanță de deviza „laissez faire”. Formulat o vreme mai ales de economiști, neoliberalismul s-a transformat dintr-o doctrină economică, într-o viziune asupra societății și o concepție politică în consecință. El a câștigat relief ca „discurs al economiei politice, care tematizează explicit condițiile non-economice ale posibilității piețelor funcționale, ca și efectele interactive dintre piețe și mediul lor înconjurător în general” (p. 46). Neoliberalismul nu se mai reduce la economie – după ce unii i-au elaborat epistemologia, alții etica, iar James Buchanan a proclamat afilierea filosofico-politică a ideilor.

Nu este ușor să discuți despre societatea în care te afli – căci ceea ce pare la îndemână poate să fie tocmai din acest motiv anevoie de captat cu obiectivitate. De aceea, astăzi abundă – mai ales la noi, unde dezbaterea publică este firavă, iar „specialiștii” tot mai rupți de ceea ce trăiesc oamenii – folosirea eronată de termeni, aruncați pe scenă de inși vădit necunoscători. Din măsuri de politicii curente aceștia derivă societăți ca întreg, ceea ce rămâne, evident, un sofism. Nu demult, în Filosofia prezentului (2025), am și atras atenția asupra a ceea ce se petrece în filosofie, dar termeni rău înțeleși și folosiți abuziv se regăsesc în varii domenii. Or, nu se poate rezolva ceva când însăși descrierea și evaluarea stărilor de lucruri sunt diletante.

Pe bună dreptate, cu mai bine de un deceniu în urmă, în discutarea schimbării lumii, ilustrul finanțist și eseist libanez George Corm a pus în față neoliberalismul. El a început examinarea acestuia rezumându-i postulatele: oamenii acționează în economie „egoist și rațional”, pentru a-și maximiza bunăstarea; cea mai bună stare a societății se atinge cu indivizi care acționează astfel; pentru a maximiza bunăstarea cetățenilor, statul trebuie să lase câmp liber inițiativelor individuale și să nu intervină în economie; doar piața poate fi arbitrul intereselor; piața are capacitatea de auto-corecție; protecționismul și orice încălcare a regulilor pieței trebuie oprite; „lumea evoluează rațional devenind o piață unică” (p. 30-31). Aceste postulate se regăsesc  în timp la diferiți autori, dar, în zilele noastre, ele se observă în decizii, în optici și în mentalități. Unii le și iau ca natura însăși.

Neoliberalismul este o societate deja realizată istoricește, mai ales din anii optzeci încoace. El se întreține fiind, științifico-tehnologic, continuu inovativ, dar și cu un vast aparat de propagandă și de educație, ca viziune al cărei focus îl alcătuiesc teme precum statul, democrația, știința, politica, în fiecare dintre acestea având punctele sale de vedere.

Fiind atât de prezent, inclusiv prin concurența cu liberalismul, creștin-democrația, social-democratismul, ecologismul, perceptibil slăbite, și fiind implicat în polemica dintre adepții „globalismului” și cei ai „patriotismului”, neoliberalismul este responsabil de crizele lumii de azi. De altminteri, privirea lui din perspectivă istorică, cu o viziune împrospătată și adusă la zi asupra libertăților, economiei, democrației și lumii, a devenit presantă pentru cine gândește efectiv lumea de azi. Nu se va ieși din crizele zilelor noastre fără explicarea istorică a realităților și schimbarea prealabilă de viziune, iar din viziuni care au dus la crearea trecutului și prezentului nu are cum ieși un viitor diferit.

Care sunt opțiunile neoliberalismului în temele menționate? Neoliberalii de frunte au dat rezolvări proprii, dar dependente de context. Rareori concepțiile sunt mai retractile la principii transistorice și mai căutătoare de exploatări ale contextului, decât cele neoliberale. De fapt, neoliberalii sunt uniți de contextualism – refuzul tacit al îmbrățișării opțiunilor durabile. Efectul acestuia este mai curând negativ în societățile de azi:  sunt tot mai puține inițiative de conceptualizare care reunesc trecutul, prezentul și viitorul în substanța lor, încât se trăiește într-un prezent amputat. Mulți trăiesc cu sentimentul că istoria se încheie cu ei.

Apărarea „pieței funcționale” angajează imediat discuția asupra statului. Neoliberalismul ia statul ca „robust judecător” al faptelor și ajunge să proclame „principii și țeluri politice”. Numai că în contextualism acestea devin repede metafore. De altfel, metaforizarea înlocuiește tendențial conceptualizarea, propaganda substituie cercetarea, iar viața culturală se umple de trompete ale status quo-ului.

Ca „păzitor al pieței”, statul este confruntat cu forțe și obligat să ia măsuri. De pildă, stabilirea salarului minim, a politicii fiscale și lupta cu tot ceea ce ar putea afecta piața liberă, pun statul în situația de „intervenient” în procesul economic. „Formulat ascuțit, agenda statului conține mereu și ceva ce este necesar pentru a apăra ordinea competițională” (p. 65). Aceasta fie și împotriva promisiunilor neoliberale de mișcare liberă în economie.

Un „decizionism” al statului în economie, dar și în instituții considerate că stau pe propriile criterii, este continuu presupus în neoliberalism. Faptul duce la ceea ce tot mai mulți acuză astăzi -  „liberalismul autoritar” (p. 106). Este vorba de acea cultivare de libertăți și drepturi ale omului ce se respectă până la decizia contrară, nu a justiției, ci a unei autorități ce se revendică din interese ale statului. De altfel, neoliberalismul slăbește justiția și o subordonează, de asemenea, decidenților politici. La autoritarism se ajunge în cadrul său nu conjunctural, ci în virtutea unei logici imanente construcției sale.

Rămâne astfel o continuă tensiune între strategiile statului neoliberal. „În timp ce una se lasă rezumată ca încercare de a limita statul (național) în plinătatea puterii sale și de a stabili granițe spațiului său de joc, decentrându-i statura cu ajutorul aranjamentelor federale, cealaltă înaintează spre o recentrare a statului accentuând tocmai unitatea sa monolitică: ideea statului puternic” (p. 116). Neoliberalismul nu iese din aceste alternative ale evoluției. Pe de o parte, el lasă ca suveranitatea să fie transferată la nivelul instanțelor supranaționale, pe de altă parte, respinge pe cât poate deposedarea de suveranitate a propriului stat.

Și în privința democrației neoliberalii aplică regula tacită a contextualizării: ei admit că fără democrație nu se poate, dar democrația pe care ei o apără este cea care le aduce, prin rezultate, avantaje imediate. De altfel, ei relativizează din capul locului „principiul majorității” la decizii (p. 125) cu argumentul deja consumat al „tiraniei majorității”. Neoliberalismul întreține rezerve drastice cu privire la „mase” și la „democrație de masă”, evitând însă să angajeze vreun criteriu general (p. 138). El nu este preocupat atât de ameliorarea democrației existente, cât de „înlocuirea instituțiilor și proceselor ei cu coordonarea din partea pieței” (p. 147). Piața este socotită superioară democrației, aceasta din urmă fiind privită mai curând sceptic.

Neoliberalismul a adus în discuție rolul științei în organizarea societății și a avansat, mai ales prin cunoscuta „teorie a falsificării”, a lui Karl Popper, spre reconfigurarea cunoașterii. Două interogații domină discursul său asupra științei: cum poate știința să sprijine piața funcțională în societate? și unde duce în societate o falsă conștiință a științei? Neoliberalismul nu a putut da răspunsuri stabile la aceste întrebări și, de fapt, oscilează între „empirism” și „instrumentalism” (p. 162) și între „instrumentalism” și „antirealism” (p. 165) ca vederi asupra cunoașterii. El nu s-a putut decide pentru o soluție principială în ceea ce privește poziționarea științei în favoarea interesului public. În schimb, practic-politic, exponenții săi s-au atașat unor regimuri și politici nu doar conservatoare, ci opuse liberalismului și social-democratismului, cum a fost, de exemplu, la un moment dat, regimul Pinochet în Chile. Oricum, „scientismul” și „tehnocrația” sunt genurile proxime în care neoliberalismul se încadrează, deși uneori reacționează plin de „angoasă” la fiecare.

Are neoliberalismul o concepție și o teorie a politicii, care este atât de centrală, totuși, în vederile sale asupra societății? Răspunsul lui Thomas Biebricher este că „înțelegerea politicii de către neoliberalism este probabil veriga cea mai slabă a gândirii sale politice și se confruntă cu o dilema ce rămâne nerezolvată în cadrul său” (p. 206). Aceasta într-o situație istorică în care soluțiile la problemele de viață ale oamenilor trec inevitabil prin politică! În diagnozele lor ale status quo-ului, neoliberalii dau o descriere aspră a prezentului, pe care îl văd încărcat de patologii ale statului, democrației și științei, dar, în ceea ce privește viitorul, tabloul este și mai puțin consolator. Ei nu au putut articula un proiect de societate și au evadat de regulă în „strategii excepționaliste” fără să poată asigura cetățenii de o schimbare spre o viață mai bună.

Nu-i de mirare că soluția atrăgătoare pentru neoliberalii de frunte, de la Rustow, trecând prin Hayek, la admiratorii lor, a fost una preluată din reflecțiile lui Carl Schmitt privind evoluția democrației – „dictatura înăuntrul granițelor democrației”. În fapt, în agenda reformatoare a neoliberalilor este vorba efectiv de o „dictatocrație” (p. 213). Această agendă exclude tocmai ceea ce promitea – o societate deschisă inițiativelor și controlată de cetățeni. Neoliberalismul nu sprijină reforme luate dogmatic drept soluție privilegiată, dar nici nu democratizează statul, pentru a încerca scoaterea societății din crize.

Chiar dacă acceptăm – și, de altfel, este realist să acceptăm – că niciodată realitățile nu corespund complet promisiunilor, nu se poate ocoli adevărul că neoliberalismul generează „autoritarism”, încât nu are cum rezolva crizele societății. Rezolvările la care se așteaptă democrații nu au cum să vină din cadrul lui. Dacă luăm în considerare,  de exemplu, situația Eurozonei de astăzi, scrie Thomas Biebricher, „ordinea competițională a Europei ar trebui să fie repolitizată și, spus mai exact, democratizată” (p. 325). Așa ceva nu intră, însă, pe agenda neoliberală. Poate că, într-adevăr, soluția nu este retransferul tuturor competențelor financiare la statele componente, dar abia democratizarea decizională poate fi promițătoare.

Împotriva unei impresii răspândite, neoliberalismul nu bate azi în retragere. Ceea ce stârnește însă ample discuții este faptul că el s-a solidarizat tot mai clar cu „autoritarismul”, iar legătura lor este deja intimă (p. 334-335). Nu este de așteptat ca neoliberalii să respingă fără rezerve autoritarismul, chiar dacă în reprezentarea unora dintre ei „autoritarismul este monstrul însuși”.

Critica exercitată în ultimele decenii la adresa neoliberalismului dovedește că, de fapt, solidarizarea neoliberalism-autoritarism este centrală, fie și în împrejurări critice. Bunăoară, politicile social-democrate de la sfârșitul secolului trecut au dus la o anume „depolitizare” a vieții politice, sub deviza „sau consens, sau lipsa alternativei”, și au stârnit la reacție o dreaptă populistă (Chantal Mouffe). Urcarea unor curente de dreapta la decizie au slăbit neoliberalismul, dar i-au întărit, în reacție, componenta autoritară (Cornel West, Martin Jacques). Iar, cu zece ani în urmă, se considera că are loc „implozia hegemoniei neoliberale”, dar aceasta făcea loc unui „neoliberalism progresiv” (Nancy Frazer, Wendy Brown) care apelează pe față la autoritarism.

Se poate discuta îndelung fiecare aspect al neoliberalismului actual, mai cu seamă că trăim, ca generații, în lumea pe care acesta a creat-o. De pildă, în interpretarea cunoașterii nu ne putem permite să oscilăm între „empirism” și „instrumentalism”, în abordarea viitorului nu ne putem limita la contextualism și nu putem circumstanția democrația fără a o relativiza și, până la urmă, a o submina.

Ar fi, desigur, important să se discute starea lumii de astăzi cu noțiuni bine clarificate și cu distincții făcute în cunoștință de cauză – spațiul public fiind deja otrăvit de ignoranță, rea credință și manipulări meschine. Deocamdată, închei cu o observație ce ține de sistematica conceptuală.

Ea se referă la imaginea neoliberală despre societate. Aceasta este concentrată în susținerea că piața ca instituție și mecanism economic este garantul libertăților într-o societate, încât afectarea pieței are consecințe restrictive. Nu se poate contesta importanța vitală a pieței. Numai că doar din piață nu au rezultat niciodată libertățile. Istoria s-a făcut și se face de către oameni vii și viguroși, care sunt încadrați de economie și administrație, dar nu trăiesc doar în coordonatele lor. Între piață și instituirea libertăților în societate s-au interpus totdeauna multe alte acțiuni – începând cu acțiunea comunicativă, la nevoie acțiunea etică și acțiunea emancipativă, chiar și acțiunea în raport cu absolutul. Neoliberalismul nu le ia în seamă și, de aceea, nici nu a putut propune un proiect de societate viabil, ci doar amendări în contexte și soluții de scurtă bătaie. Debusolarea din zilele noastre, care riscă să fie luată ca normalitate, este efect al acestei limitări.

       Suntem într-o lume nu doar plină de crize – crizele energetice, economice, de raționalitate, de legitimare, de motivație, de administrare și de creativitate fiind în prim plan – ci într-o lume structural crizială. Iar întâmpinarea evenimentelor ei doar cu acțiuni instrumentale nu rezolvă crizele, ci, mai curând, este humus pentru ele. Nu se vor putea stăpâni crizele fără a tematiza reproducerea umană a vieții și fără a lua în serios evantaiul de acțiuni implicate în aceasta. (Din volumul A. Marga, Dificila înaintare a rațiunii, în pregătire)

http://www.andreimarga.eu