Andrei Marga: Prefigurări ale anului 2026

Orice exprimare are un punct de plecare. Într-un moment în care în lume pericolele nu scad, iar propaganda sufocă minți, punctul de plecare se cuvine să fie viața efectivă. Fiind unică și definitivă, viața fiecărui om ar trebui să conteze. Mai mult decât până acum, este cazul să dăm cuvântul percepției, să o întregim cu deschiderea spre celălalt și să gândim cu propria minte.

La început de an 2026 este, desigur, îmbucurătoare afirmația unor economiști că produsul intern al României crește ușor. Numai că tabloul nu este întreg dacă se ia în seamă doar valoarea de schimb, nu și indicatorii de producere fizică, precum și distribuția bunurilor. Și dacă se neglijează îndatorarea record a țării și factorii care o vor afecta. Precum declinul educației din ultimele două decenii – când s-a ajuns la cel mai ridicat analfabetism funcțional pe continent, la ieșirea universităților și a școlilor din clasamente relevante și la cel mai mic consum de cărți pe cap de locuitor – și declinul sănătății, care a ajuns la indicatori dramatici.

Problema stringentă a României rămâne însă sărăcia și sărăcirea pe mai departe a populației ei. În continuare țara este devalizată de întreprinderi și resurse sub pretextul, cultivat de decidenți, după care „noi, românii, nu suntem în stare să gestionăm competitiv”. De acest pretext profită cine vrea. De aici nivelul nemulțumitor de trai, de educație, de sănătate și continuul refugiu în aspirația emigrării.

Marcată de aproape fiecare dintre crizele epocii, România are și azi neșansa lipsei de pricepere la conducere. În loc de o inteligentă politică a dezvoltării, guvernarea caută o redresare bugetară, dar dovedește la tot pasul că nu este competentă în capitole cheie ale vieții actuale – economie, administrație, relații internaționale. Nu se restabilește nicăieri pe lume echilibrul bugetar scăzând veniturile celor fără apărare, nu se administrează o țară nedreptățind oameni pe scară mare, nu poți avea relații internaționale profitabile cu incultură și erori de orientare. În mod evident, actuala guvernare nu este capabilă să suprime fenomenele grave din societate – între care supraîncărcarea aparatului birocratic, abuzurile organizate, atacarea de cetățeni cu minciuni propagandistice – și nici să pună în mișcare energiile printr-o democrație curată.

Altădată, pe treptele responsabilității publice, de la vârful statului în jos, trecând prin primul ministru și cel puțin jumătate din guvern, erau șefi de promoție în facultăți renumite. Desigur că un șef de promoție sau altul nu se pricepe nici el la orice, dar se știe informa și nu comite abuzuri. Anul 2025 este însă anul „descoperirii” că cei mai înalți demnitari ai României actuale nu numai că nu au absolvit studiile, dar nu au calificările pe care le-au declarat. Erori comit, însă, la tot pasul. Astfel, democrația s-a despărțit iarăși la Carpați de meritocrație, iar consecințele abia încep.

Este de mirare că numeroșii absolvenți de bună calitate și profesorii lor din universitățile care contează nu se revoltă în fața imposturii vaste creată prin ascensiunea la decizii a celor care nu au în regulă nici măcar diplomele. Ca să nu mai chestionăm calibrul sau sincronizarea pregătirii! Nu surprinde nici sub acest aspect faptul că România dă nu numai cea mai mare emigrație în timp de pace, ci și un alt record dureros – o treime din populația ei este în zona sărăciei.

Nu se poate pune la nesfârșit vina pe trecut, nici pe faptul că „și alții au probleme”. Cu asemenea decidenți, demagogia este în floare, iar vulnerabilitatea la manipulări este mare, cum au arătat cu claritate alegerile din 2024-2025.

Plătind costurile unei înțelegeri primare a politicii de către decidenții ei, România este paradoxală – țară cu potențial excelent, dar rău administrată. Pentru a curma situația, este nevoie de o acțiune a intelectualilor responsabili și de o mișcare a cetățenilor care vor să trăiască demn în țara lor. Fără a combate „regimul prostocratic”, „președinția africană”, „democrația mută”, „intelectualitatea care aleargă după favoruri”, „expansiunea camelotei (lucrul prost făcut) și a falsificărilor” se va rămâne, însă, la ceea ce este.

România are nevoie de reconstrucție instituțională, înainte de orice. Nici țara noastră nu se poate pune în mișcare fără a lămuri interesul public și a-l impune prin alte legi, care să prevadă curățirea legislației de confuzii, abuzuri și amatorisme. De pildă, o lege a abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului  asupra resurselor în condițiile democrației și care nu înseamnă etatizare sau socializare a proprietății, ci acțiune firească, care se practică în democrațiile avansate de azi. Apoi, o lege a meritocrației și a concursurilor curate, în care să conteze pregătirea și meritul persoanelor – democrația fără meritocrație fiind, cum arată limpede situația în care a fost adusă România, sortită eșecului. Și o lege a valorificării în interesul public a calităților țării ca parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. În acest moment, nepriceperea autorităților face ca România să nu-și poată valorifica poziția, precum țările comparabile.

Orice societate există prin membrii ei, cărora li se datorează starea ei. Socialismul moștenit, liberalismul, neoliberalismul, conservatorismul și curentele „resurecției naturii” (sex, culoarea pielii etc.), care brăzdează orientările deceniilor recente, sunt diferite, încât nu pot fi puse pe același plan. Dar, în forma rutinată și repetitivă de acum,  acestea sunt depășite de dificultățile și de evoluția de sub ochii noștri. O societate de întreprinzători liberi și responsabili, cu legislație chibzuită a stimulării lor și a promovării interesului public, cu democrație și guvernare competentă, dedicată cetățenilor rămâne soluția. În raport cu acest reper este de evaluat oricare orientare.

Tehnologia se înnoiește în zilele noastre la câțiva ani, dar politicile și abordările realității se repetă, în vreme ce crizele se acutizează. Nu mai sunt pe scenă doar crizele clasicizate ale anilor șaptezeci – „economică”, „de legitimare”, „de motivație”. Le completează, cum am mai subliniat cu ani în urmă, crize „de administrare”, „de creativitate” și „criza democrației”. Odată cu anii ultimi, se semnalează și crize noi – „criza marilor sentimente”, „a speranței”, „a umorului” (Konrad Paul Liessmann, Was nun? Eine Philosophie de Krise, Paul Zsolnay, Wien, 2025). Aș adăuga „criza argumentării”, „criza onoarei” și „criza integrității”.

Crizele s-au ramificat și extins. Odată cu această ramificare și cu încercările de a face față crizelor, s-au prăbușit distincțiile teoriei sociale consacrate. Până și distincțiile anilor șaptezeci nu mai funcționează. O nevoie de înnoire a viziunilor și de creare de alternative se simte pe o mare suprafață a  vieții de astăzi. Noul an 2026 va avea de înfruntat această nevoie.

Politica fiind conducătorul de evoluție al societăților de azi, stagnarea în vechituri depășite este direct resimțită aici. Unii reiau în forme noi antagonismul politic dintre „socialismul răsăritean” și „capitalism”, doar că inversează direcția atacului: așa cum rudele lor atacau „imperialismul american” în anii cincizeci, odraslele atacă  azi „rusismul” – atacuri jenante, destinate să sfârșească la fel, în lada propagandei. Din păcate, multe minți se irosesc mai departe în „lupta cu comunismul”, după ce acesta a fost scos demult de pe scena istoriei practice. Toate țările s-au schimbat, regimurile politice sunt altele, taxonomia lor nu o mai captează nu doar Lenin, dar nici Karl Popper, nu doar Brejnev, dar nici Joe Biden și adepții lor. Destule minți se irosesc în „lupta cu pericolul din Răsărit”, fără să observe că centrul economic al lumii s-a mutat la Pacific, iar Răsăritul are o dinamică nouă, care schimbă istoria. Unii își cheltuie energii cu opoziția „democrație”-„autoritarism” fără a observa că sunt azi democrații devenite ele însele autoritare, criticabile desigur, iar unele „autoritarisme” procedează tot mai meritocratic.

Ca o particularitate, în România se amână indefinit scrierea istoriei ultimului secol riguros bazată pe arhive, eliberată de amatorism și de obișnuitul lirism și oportunism propagandistic. De aceea, pe locul adevărului istoric intră tot felul de supoziții, falsificări și subiectivisme, în jurul cărora se controversează aprins, iar unii caută să profite.

Probele prăbușirii distincțiilor consacrate se înmulțesc cu repeziciune. Iată doar câteva: a) toate țările și-au asumat doctrina libertăților și drepturilor omului, economia concurențială,  competiția democratică,  stabilirea argumentativă a adevărului și semnificarea teoriilor prin consecințe, încât diferențele dintre țări sunt reale, dar pleacă de la premise comune; b) împărțirea sistemelor sociale și a politicilor în „socialism” și „capitalism” a fost trimisă în istorie odată cu afirmarea de către China a proiectului unui sistem social nou, bazat pe inițiativă personală și de grup, care inspiră diversificarea în continuare de sisteme sociale în lume; c) centrul economic al lumii mutându-se la Pacific, Europa nu mai dă direcția evoluției în lume; d) abia în condițiile păcii și cooperării o țară își poate valorifica libertățile și drepturile cetățenilor, democrația și statul de drept; e) odată cu schimbarea interpretării Primului Război Mondial, de către cei mai mari istorici de astăzi (începând cu Niall Ferguson, The Pity of War: Explaining World War One, 1998), nu se denunță distincția dintre bine și rău, dintre inocență și vinovăție, dar intervin reconsiderări ale istoriei secolului celor două războaie mondiale care sunt abia la început; f) oficiali ai SUA au propus recent Germaniei să se pregătească să preia comanda militară a NATO; g) războaiele se duc deja cu mijloace electronice și prin drone, dar acest fapt nu justifică perorațiile celor care iau „războiul electronic” drept legitimare proprie. Nici un pas nou în tehnologie, fie ea și tehnologia războiului, nu justifică abandonarea statului de drept democratic, a democrației și civismului.

Destui decidenți trăiesc însă din clișee, noțiuni rău stăpânite, incitări în loc de argumente, în timp ce orizontul unei societăți care lărgește libertățile și drepturile individuale este acum urgența. Libertatea este valoarea cea mai cultivată a ultimelor decenii. Este însă necesară o înțelegere mai profundă și o nouă clasificare a libertăților – nu doar după criteriul uzual deja al domeniului în care se manifestă, juridic, politic, economic, social, cultural, sau al subiectului care se bucură de libertate – individul, grupul, comunitatea, ci după criteriul a ceea ce rezultă din libertate. Sunt e părere că există „libertate negatoare” – a spune nu unei alternative, „libertate a negației” – a părăsi un câmp al posibilităților, „libertate pozitivă” – a schimba o situație, și „libertate creativă” – a  crea o nouă situație. Este ora conceperii libertății din perspectiva „libertății creative”, cu toate implicațiile. Această concepere permite ieșirea din liberalisme demult trimise în muzeu și din alte curente caduce.

Demnitatea umană este fundamentul libertăților individuale și ale drepturilor inalienabile, chiar dacă destui nu sesizează această opțiune a constituțiilor moderne. Este intolerabilă încălcarea demnității – cum se petrece frecvent în deciziile guvernării din România acestor ani și în justiția cu „procurorul milițian”, care nu cunoaște dreptul, „judecătorul funcționar”, care-l interpretează la comandă, și cu „magistratul aranjat și fără răspundere”.

Democrația se cuvine apărată azi în pofida presiunilor ce vin din tehnologii, „inteligența artificială”, servicii secrete, grupuri de interese, decidenți politici. Este nevoie de „democrația integrativă” – o democrație distanțată nu numai de „autoritarism”, cum clamează propaganda curentă, ci și de compromisurile ce înfloresc azi sub forma regulatory democracy („democrație cu opțiuni fixe la guvernare”, „democrație condusă de undeva de mai sus”, „democrație cu segregări de cetățeni”, etc.).Democrația este veritabilă ca unitate între procedură și drepturile și libertățile individuale de a se exprima, de a alege, de a fi ales, de a cere justificări decidenților și de a-i schimba. Acolo unde a rămas doar procedură pentru a reconfirma puteri existente, ignorând  opinia cetățenilor, democrația trece în „postdemocrație” și se stinge.

În lumea de azi, nu se pot rezolva probleme majore fără suveranitate statală. Dar și această suveranitate trebuie elaborată detaliat. Suveranitatea este în fruntea constituțiilor democratice de astăzi, dar lumea s-a schimbat.  „Globalitatea” vieții este realitate în modernitatea târzie, „globalizarea” este o politică tarifară cu rezultate ambigue – precum fuga unor capitaluri, dar și dezvoltarea celor capabili de competiție – iar „globalismul” este ideologia ce cultivă ideea centrului de decizie în lume și nu face față complexității vieții de azi. Fără elaborări suficiente în raport cu această realitate, nici suveranitatea statală nu va fi de ajuns pentru o dezvoltare modernă.

Justiția independentă este condiția sine qua non a unei societăți civilizate. Dar independența justiției se asigură prin numirea judecătorilor nu de către persoane, fie ele și președinți, ci de către instanțe publice și prin controlul sentințelor de către instituții abilitate. Justițiarul integru, străbătut de „neliniștea” legalității și probelor, care trăiește „îndoieli” privind sentințele sale, este de cultivat. Independența justiției depinde și ea de calificarea juriștilor – azi ea însăși fiind lacunară în raport cu răspunderea.

Mulțimea crizelor de azi, mercantilizarea valorilor și carierismul fac imperativă revenirea la valori etice. Numai că și etica se cere reclădită din temelii (detaliat în A. Marga, Reclădirea eticii, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2023). „Onoarea” și „integritatea” sunt pietrele de temelie ale unei etici adecvate lumii de azi.

Europa unită este o realizare istorică, dar are azi nevoie de reorganizări. Nu a dat rezultate părăsirea „Europei patriilor” spre a îmbrățișa birocratica „Europă a deciziilor bruxelleze”. Europa este ea însăși și puternică dacă revine la tratatele de bază ale integrării ei. Doar o Europă democratică – în raport cu cetățenii, în raport cu diversele state ce o compun și în raport cu restul lumii – este competitivă.

Nu avantajează Europa belicozitatea și angajarea în război sau cel puțin în înarmare. Să fii prudent este înțelept, dar nu dă rezultate inventarea de pericole („război hibrid”, „intențiile Rusiei” etc.) pentru a salva funcțiile cuiva. Să te aperi este firesc, dar înarmarea este acum o aventură pentru mascarea neajunsurilor create de decidenții înșiși. Nu duce decât la noi crize o înarmare care ocolește imperativul integrării democratice a cetățenilor, respectiv a statelor componente, așa cum prevăd tratatele de bază. Altfel, fără asemenea integrare, cum au argumentat deja intelectuali de frunte, francezi și irlandezi, se va ajunge la Euroexist. Evaluarea administrației americane, după care Europa riscă părăsind valorile  democrației, conform căreia oamenii trebuie ascultați, nu interziși, se confirmă.

Ca și altădată în istorie, nu duc decât la noi conflicte obsesiile de a pune relele în seama unei țări sau alteia, ce se cultivă astăzi pe toate canalele de către o propagandă agresivă. Cum bine sublinia din nou președintele american, mai utilă decât orice este cooperarea, economică în primul rând, dintre țări, începând cu supraputerile.

         <a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a