Melania Cuc: Poduri de flori și poduri cu lanțuri

Podurile sunt mai mult decât simple construcții de piatră sau fier; ele sunt punți între timp și spațiu, între oameni și idei vechi și noi, între lumi diferite ca civilizație și habitat, care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată. Râurile provoacă omul, îl pun în situația să-și demonstreze iscusința, curajul; de aceea, ideea de pod este infinit mai mult decât o lucrare industrială. S-au construit poduri pentru a grăbi adesea războiul, dar și pentru a lega frate de frate, nație de altă nație și pentru a ajuta oamenii să se cunoască, să trăiască în pace. Pe un pod au loc întâlniri și despărțiri istorice, dar și romantice sau, din contră, acte tragice din disperare.

Podurile, fie de flori, fie de piatră, sunt semne vizibile ale nevoii noastre de legătură.

De la podurile din Roma Antică, construite pentru a uni malurile Tibrului, la podurile de lemn ale Japoniei, de la podurile suspendate  din China la podurile administrate prin cipuri cu memorie, de la Golden Gate Bridge din San Francisco la podul acoperit cu șindrilă de la Salva, Valea Someșului, oamenii au călătorit și au descoperit că podul, ca noțiune, nu e doar util, ci și un simbol de civilizație al unei epoci. În istoria noastră, Podul lui Traian peste Dunăre, construit între 103–105 d.Hr., este încă un martor al ambiției romane de a stăpâni Dacia, de a o lega prin acest pod de Imperiu. Astfel, podul nu a fost la vremea lui doar o minune inginerească, ci și un semn al cuceririi a lot teritorii cu orice metodă.

Poduri din întreaga lume au devenit martore ale iubirii, dar și ale disperării. În cinematografie, ele devin simboluri complexe: locuri ale întâlnirii, ale pasiunii, ale deciziilor dramatice.

Podurile pot fi amprentate de sacrificiu, scene unde soldații și civilii au făcut totul ca să le apere de bombardamente. Când trecem pe un pod istoric, simțim tensiunea dintre viață și moarte, suflul omului care exersează curajul suprem.

În România, podurile au fost martore ale destinului național, dar și ale unor legături de vecinătate. Podul de la Cernavodă, peste Dunăre, construit de Anghel Saligny, nu este doar un pod de fier, filigranat pe zare, ci o dovadă a măiestriei inginerești și a voinței de progres. Podul Carol I din București, deși mai discret, a fost martor al unor momente politice și sociale importante, dar și al întâlnirilor cotidiene dintre oameni care traversează orașul. Fiecare pas devine, în timp, poveste. Mai aproape de inimile românilor sunt podurile de lemn din Maramureș sau din Moldova. Simplitatea și dăinuirea lor se datorează satelor care s-au legat între ele.

Pentru mine, ca individ, cel mai important pod din lume este Podul Zugului din Archiud (județul Bistrița-Năsăud). El mi-a străjuit copilăria și l-am văzut rezistând furiei viiturilor, dar și abia respirând în verile secetoase. Peste acest pod se zice că au trecut hoardele tătaro-mongole în 1241, când au dat foc cetății și bisericii locale, cu enoriași aflați la liturghie. Peste acest pod au trecut mii de copii în drumul lor spre școală și au trecut, istoric vorbind, soldați și civili de toate națiile, în drumul lor spre Cluj.

Ceva trebuie să fi câștigat, în esență, omenirea prin invenția podurilor. A scurtat distanțele, a simțit o altă libertate a mișcării.

Imaginați-vă un ținut cu rețea de râuri doar doar cu punți, fără poduri!

Podurile nu sunt doar materie și calcul ingineresc; ele sunt și ,, scrieri,, despre vise, așa cum a fost acel pod de flori ce legase efemer România de Republica Moldova, e drept, cam fragil, și care nu a făcut față încercărilor politice ale timpului.

Poate că într-o zi, omul nu va mai avea nevoie de poduri clasice. Va călători ca vântul, ca gândul, peste ape și văi, peste timp și spațiu, fără obstacole fizice, fără să atingă cu piciorul piatra, lemnul, metalul… Oricare vor fi încercările istorice și invențiile hi-tehnice, omul va rămâne cu nostalgia podurilor peste care a trecut cu pasul, cu trenul, cu mașina…. Pentru  ca a fi present la întâlnirea cu semenii, cu Destinul.