Părintele Vasile Beni: Ortodoxia trăiește nu doar în cărți și sinoade, ci în mâini crăpate de muncă și în inimi care au știut să iubească și să se roage

       Se spune că un tânăr plecat departe a purtat în portofel fotografia mamei lui. Într-o zi, un prieten l-a întrebat: „De ce ții poza asta veche? S-a îngălbenit…” El a răspuns: „Pentru că, atunci când mă uit la ea, nu pot face lucruri urâte. Simt că mă privește”

Dragii și bunii noștri credincioși!

             Prima duminică din Postul Mare este înscrisă în calendarul creștin ca fiind Duminica Ortodoxiei. Duminica Ortodoxiei marchează un eveniment concret din istoria Bisericii universale şi anume, reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului sfintelor icoane, prin Hotărârea Sinodală din 11 martie 843. Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel reprezentat în icoană”.

Când chipul celor dragi devine icoană.  Aș vrea astăzi să coborâm icoana din peretele bisericii în peretele casei noastre. Știm și vedem că în casa fiecăruia dintre noi există fotografii.
Poze cu mama. Cu tata. Cu bunica. Cu cei plecați în veșnicie. Le păstrăm cu grijă. Le ștergem de praf. Le sărutăm uneori. Le privim și ni se umezește inima.

De ce? Pentru că nu iubim hârtia. Iubim persoana. Așa înțelegem mai bine și icoana. Nu ne închinăm lemnului, nici culorii. Ne închinăm Celui reprezentat. Așa cum fotografia mamei nu este mama, dar ne leagă de ea, tot așa icoana ne leagă de cer.

Și uneori, fotografia devine mai mult decât o amintire. Devine o predică. Câți dintre noi nu am trăit această tresărire:

„Parcă o văd acasă pe mama,
chip de sfântă într-un pervaz…” Mama nu a fost trecută în calendar. Dar a fost sfântă prin răbdare. Prin nopțile nedormite. Prin rugăciunile șoptite la capul nostru. Prin pâinea frământată cu lacrimi. Mama nu a avut aureolă pictată. Dar a avut una nevăzută — făcută din răbdare. Din nopți nedormite. Din posturi ținute în taină pentru copiii ei. Din rugăciuni spuse încet, când noi nu mai aveam putere.

Și mai spunem uneori:

„Și aievea parc-o văd aici
icoana firavei bunici…” Bunica aceea mică, gârbovă, cu basma neagră, care știa pe de rost Paraclisul Maicii Domnului. Nu a scris teologie. Dar a trăit-o. Nu a ținut predici. Dar ne-a învățat să facem semnul crucii. Firavă la trup, dar puternică în credință. Mică de statură, dar înaltă înaintea lui Dumnezeu. Cu mâini tremurânde, dar cu metanierul mereu în mișcare.

Și, în fiecare familie există astfel de „icoane vii”. Când ne închinăm la icoana Mântuitorului, ne închinăm Celui care S-a făcut Om — Iisus Hristos — și Care a sfințit chipul omenesc pentru totdeauna. De aceea, chipul mamei care se roagă, chipul bunicii care iartă, chipul tatălui care muncește cinstit — toate acestea devin, în taină, icoane vii.                                              Ortodoxia nu înseamnă doar apărarea dogmei. Înseamnă transmiterea chipului lui Hristos din generație în generație. Înseamnă ca pruncul să vadă în ochii mamei blândețea lui Iisus Hristos. Înseamnă ca nepotul să vadă în genunchii plecați ai bunicii o predică despre rugăciune.

     Pentru că familia este prima școală de icoane. O mamă care iartă devine icoană. Un tată care se roagă devine icoană. O bunică ce rabdă devine icoană. Și atunci înțelegem ceva cutremurător: Noi înșine suntem chemați să devenim icoane. Copiii noștri ne privesc. Ce văd? Un chip luminat? Sau unul încruntat?
O inimă care binecuvântează? Sau una care judecă?

Să privim și fotografiile celor dragi altfel. Să le privim cu recunoștință. Să le continuăm credința. Să nu lăsăm să se stingă candela pe care au aprins-o.

Și când vom spune cu dor:

„Parcă o văd acasă pe mama,
chip de sfântă într-un pervaz…” să știm că Ortodoxia trăiește nu doar în cărți și sinoade, ci în bucătării simple, în mâini crăpate de muncă și în inimi care au știut să iubească și să se roage.

Și când ne vom opri o clipă în fața unei fotografii. Și vom spune în taină:
„Mamă, roagă-te pentru mine”. „Bunico, ajută-mă să nu-mi pierd credința”.

Și dacă ele sunt deja în brațele lui Dumnezeu, atunci poate că se roagă mai mult decât au făcut-o vreodată. Să nu lăsăm fotografiile să fie doar amintiri. Să le transformăm în chemări la sfințenie.

Pentru că într-o zi, poate cineva va sta în fața fotografiei noastre. Și ar fi atât de frumos să poată spune: „A fost un om credincios”. „A fost o mamă care se ruga”. „A fost un tată care ierta”.

Atunci fotografia noastră nu va fi doar o poză. Va fi o icoană a iubirii trăite.

Vă doresc un Post Mare Binecuvântat și cu mult folos duhovnicesc, să nu uităm ca sus să avem inimile, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin!  

Pr Vasile Beni