Preot profesor Nicolae Feier: SFINTELE ICOANE

În Sfânta Evanghelie din Duminica Ortodoxiei, cea dintâi a Postului Mare, suntem îndemnaţi la a privi prin cer dincolo de ceruri, adică la a vedea cu ochii noştri trupeşti ,,Vederea lui Dumnezeu Tatăl în chipul Fiului Său cu puterea Duhului Sfânt, prin glasul Sfinţilor  Apostoli, care ne cheamă stăruitor:  ,,VINO ŞI VEZI!” (Ioan I, 46)

Motto-uri:

,,Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine VEDE pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40)

,,Şi Cuvântul trup S-a făcut şi… I-am VĂZUT slava, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).

 ,,Cine M-A VĂZUT pe Mine L-A VĂZUT pe Tatăl” (Ioan 14, 10). 

            Icoana este expresia materială a chipului Fiinţei Divine lucrătoare la opera de facere, de mântuire şi de desăvârşire a lumii. Reiese aceasta şi din etimologia termenilor greceşti care compun cuvântul icoană: ,,eicos” (casă) şi ,,ontos” (fiinţă), adică suportul (lăcaşul) material al fiinţei duhovniceşti.

ÎNTRUPAREA DOMNULUI ESTE PRIMA ICOANĂ A LUI DUMNEZEU!  În întruparea lui Hristos stă şi restaurarea icoanei omului celui zidit ,,după chipul lui Dumnezeu”. (Facere 1, 29).

Icoana este vederea chipului lui Dumnezeu faţă către faţă.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu justifică pe deplin teologia icoanei. Prin întrupare, Dumnezeu cel nepătruns de gând şi minte, cu atât mai puţin de simţuri, se face accesibil simţurilor noastre, inclusiv văzului. Mântuitorul însuşi zice: ,,Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 10).

 Mântuitorul nostru Iisus Hristos promite: ,,De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51). Se şi ţine de promisiune în timpul martiriului Sfântului Arhidiacon Ştefan, care mărturiseşte în faţa sinedriului (Instanţă de judecată ebraică numită: ,,sanhedrin”, iar în limba greacă elenistică ,,sinedrion”) care îl condamna la moarte, că: ,,Privind la cer a VĂZUT slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a zis: ,,Iată VĂD cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor 7, 55-56).

Teologia întrupării este iconică. Dumnezeu Fiul deschide larg cerul ca să curgă spre noi un fluviu de har divin: ,,Căci Legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit.  (Ioan 1, 17).

 Harul luminează ochii minţii şi ai inimii precum şi ochii firii trupeşti pentru a putea vedea icoana lui Dumnezeu Tatăl în  chipul Fiului Său.

            Dacă am defini Ortodoxia în mod plastic-pictural, am asemui-o cu icoana lui Hristos, pentru că ,,Dumnezeu S-a arătat  în trup”. (I Timotei. 3,16). Sfântul Evanghelist Ioan zice: ,,am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de Har şi de adevăr”. (Ioan 1, 14).

            Neortodocşii exacerbează cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin profeţi  în Scripturi, mai ales prin expresiile de tipul: ,,Veniţi să ascultaţi cuvântul  Domnului!”

            Fac chiar afirmaţii hazardate de felul la care ar avea îndreptăţire  să şi le asume doar profeţii biblici: ,,A fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis…” (Iezechil 1, 3), plasându-se în ,,Umbra Legii” adică în Vechiul Testament, unde profeţi şi regi au tânjit după vederea lui Dumnezeu, fără să poată să-L vadă.

             Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos îşi fericeşte ucenicii zicând: ,,Fericiţi sunt ochii care văd ce vedeţi voi…că mulţi împăraţi şi profeţi au vrut să vadă şi nu au văzut şi să audă şi nu au auzit.” (Luca 10, 19).

             Deci, taina ortodoxiei, a dreptei credinţe, ( căci ,,ortos” înseamnă drept, iar ,,doxa” înseamnă credinţă, învăţătură), constă în vederea lui Dumnezeu faţă către faţă. Sfântul Apostol Pavel socoteşte Ortodoxia  ca vedere a lui Dumnezeu: ,,Cu adevărat mare este taina Ortodoxiei (A dreptei credinţe): Dumnezeu S’a arătat  în trup”. (I Timotei. 3, 16).

            Prin icoană îl avem pe Dumnezeu în proximitatea noastră. Icoana este fereastra pe care Dumnezeu o deschide, ca să putem privi în cer. Prin  chipul Domnului ea uneşte cerul cu pământul.

             La altar Îl atingem pe Hristos cu mâinile şi buzele noastre în chip real, făcându-ne părtaşi Lui. Toate simţurile noastre sunt chemate la întâlnirea cu Dumnezeu:

             - gustul:  ,,Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul. (Psalmul 33 ,8);

             - pipăitul:  ,,Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase” (Luca 24, 39);

            - mirosul:  S’a dat pe Sine jertfă ,,întru miros de bună mireasmă.” (Iezechil 20, 41),

            - văzul şi auzul:  ,,Fericiţi sunt ochii care văd ce vedeţi voi…că mulţi împăraţi şi profeţi au vrut să vadă şi nu au văzut şi să audă şi nu au auzit.” (Luca 10, 19).

            Acum ochii văd ce era odinioară imposibil de văzut. Ucenicul Filip  îl roagă pe Hristos: ,,Doamne arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.” (Ioan 14, 9).  Domnul îi răspunde: ,,De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M-ai cunoscut! Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl, căci Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine.” (Ioan. 14, 10).

Unii creştini se rătăcesc rău de tot atunci când numesc icoanele şi Sfânta Cruce: ,,idoli”, iar închinarea în faţa lor, ,,idolatrie”. Motivează aceasta cu porunca biblică: ,,Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aici jos, ori în ape... Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci numai Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos…”   (Ieşire 20, 4-5).  Numai că porunca a II-a este separată răuvoitor ce cea porunca cea dintâi şi este scoasă  intenţionat şi tendenţios din contextul său biblic şi contextul său istoric.

Contextul biblic se află în prima poruncă ce nu poate fi separată de a doua şi este acesta: ,,Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit (al acelor dumnezei străini, egipteni n.n.) şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aici jos, ori în ape... Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci numai Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt un Dumnezeu gelos…”   (Ieşire 20 2-5).

Acum textul are un alt înţeles, total  diferit.  Dumnezeu se proclamă pe Sine  divinitate unică şi nu suferă să fie comparat sau înlocuit cu zeităţile Egiptului, acei ,,alţi dumnezei” , ori, icoana nu este alt dumnezeu, ci este chipul slavei celei negrăite al unicului Dumnezeu. Alţi dumnezei sunt zeităţile Egiptului, la care face referire porunca, cărora evreii robiţi erau siliţi de către egipteni să li se închine. Aceşti zei ai Egiptului erau: ,,Ra-Amon” (soarele), ,,Isis” (luna) din cer, ,,Aphis”  (taurul aşa-zis,,sacru”, după modelul căruia evreii şi-au făcut ,,Viţelul de aur”  şi s-au închinat lui ca fiind dumnezeul lor (Ieşire, 32, 1-35) pe pământ, iar în ape ,,Crocodilii  sacri” din Nil cărora li se aduceau jertfe pentru ca Nilul să se reverse.

Aceste zeităţi păgâne sunt excluse de la cinstire de către Dumnezeu cel unic, în  a doua poruncă.

Aceste zeităţi aveau  numeroase ,,chipuri cioplite” (,,eidolon”, după Septuaginta, sau idoli), statui în faţa cărora egiptenii aduceau jertfe şi închinare. (După ,,Biblia. Diortosită de I.P.S. Mitropolit Bartolomeu. Ed. Institutului Biblic…2001 pag.100).

Privitor la contextul istoric vom spune că icoanele creştine şi Sfânta Cruce au apărut în istorie doar  după aproximativ un mileniu şi ceva de la darea poruncii. Or, nu se poate da o lege împotriva a ceva ce încă nu există. Totuşi, Dumnezeu în preştiinţa Sa, cunoscând că se vor ridica oameni rătăciţi care nu vor face distincţie între idoli şi icoane, face El distincţie clară.

 Iată  texte biblice care definesc pentru totdeauna deosebirea între idol şi icoană:

 Dumnezeu porunceşte lui Moise : ,,Să-mi faci doi heruvimi (îngeri) din aur lucrat cu ciocanul şi să-i pui pe acoperemântul ispăşirii la amândouă capetele… heruvimii vor fi cu aripile întinse peste capac. Cu feţele una spre cealaltă… Dintre aceşti doi Heruvimi îţi voi vorbi Eu, ţie.”  (Ieşire 25, 16-22).

Sub capacul chivotului pe care erau icoanele (statuile) heruvimilor, Dumnezeu a poruncit lui Moise să aşeze ,,Tablele  Legii” pe care era scris clar: ,,Să nu-ţi faci chip cioplit”. Se contrazice oare Dumnezeu? Nu!  Dumnezeu face distincţie între un idol şi o icoană, cum nu sunt dispuşi să facă cei ce s-au rătăcit, ne înţelegând Scripturile.

Altă poruncă a lui Dumnezeu dată lui Moise pentru perdeaua despărţitoare dintre Sfânta şi Sfânta Sfintelor, se referă tot la icoane de îngeri: ,,Vei face o perdea ţesută-n violet… cu heruvimi o vei face” (Ieşire 26, 31).

După câteva secole, în vremea lui Solomon, la zidirea templului din Ierusalim, se spune că: ,,În Sfânta Sfintelor a făcut doi heruvimi, sculptaţi în lemn şi i-a ferecat cu aur.” (2 Paralipomena 3. 10), iar în versetul  al 14-lea se vorbeşte despre ,,broderii înfăţişând îngeri”. Pe pereţii templului ,,a săpat în aur heruvimi” (2 Paralipomena 3, 7).

Credem că aceste texte bibice sunt suficiente pentru a lămuri ce e un idol  şi ce este o icoană. Distincţia este atât de clară încât numai un răuvoitor poate confunda o icoană cu un idol!

Pe lângă motivarea biblică a cinstirii icoanelor  (În latină cuvântul ,,cult” înseamnă „cinstire”, de la  ,,colo”, ,,colere”, ,,colui”, ,,cultum” ), există şi alte motivaţii. Noi nu ne închinăm  materiei din care e confecţionată icoana, ci la ce reprezintă ea,  adică prototipului, deşi şi materia icoanei se pătrunde de prezenţa harică a Chipului Sfânt.

O fotografie a mamei care a trecut la cele veşnice, când este arătată cuiva, va fi însoţită de cuvintele:  -,,Aceasta este mama!”, nicidecum: ,,Aceasta este o hârtie!” Ce ai face dacă ai avea o singură fotografie rămasă de la ea şi cineva ţi-ar spune să o lepezi, fiindcă este un idol, o bucată de hârtie neînsufleţită, nu e chipul  mamei tale ?! 

Icoanele s-au născut din dorul  de a  vedea chipul lui Hristos!

Dacă am lua în serios părerea greşită despre icoane, am afirma că şi Biblia este ,,chip cioplit”, pentru că şi ea este confecţionată  din hârtie.

O femeie care s-a lepădat de Biserică, a scos toate icoanele din casă dar a lăsat pe pereţi tablourile cu copiii săi. Văzând aceasta, cumnatul său ortodox i-a zis, citând din Scriptură: ,,Cine iubeşte  pe tată sau pe mamă, pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu îmi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 37-38). Constatăm de aici că nu-L putem urma pe Hristos lepădându-ne de Sfintele Icoane şi de  Sfânta Cruce!

Potrivit Sfintei Scripturi vederea icoanei Fiului lui Dumnezeu, însoţită apoi de credinţă, este obligatorie pentru dobândirea vieţii veşnice şi a învierii: ,,Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine VEDE pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 39-40). Deci, întâi trebuie să ,,vezi” chipul Fiului şi apoi să crezi! ,,Aceasta este voia Tatălui !”

  Vederea Sfintei Cruci este mântuitoare pentru adevăraţii creştini, iar pentru duşmanii Crucii este pierire, este pierderea mântuirii: ,,Vă spun acum plângând. Mulţi se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pierirea”. (Filipeni 3, 18-19)

Galatenii care s-au rătăcit de la dreapta credinţă, sunt dojeniţi de sfântul Apostol Pavel amintindu-le că în Biserica lor, ,,în faţa ochilor lor a fost zugrăvit Chipul lui Hritos cel Răstignit”, adică Icoana Sfintei Cruci. ,,O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în faţa ochilor cărora a fost zugrăvit  Iisus Hristos răstignit” (Galateni 3, 1).  În Bibliile celor ce nu cinstesc Sfânt Cuce se spune că s-a zugrăvit Crucea ,,în ochii lor” !!!

                        Am întrebat pe cineva dacă sângele liu Hristos sfinţeşte, sau nu? Mi-a răspuns afirmativ. Apoi l—am  întrebat:

Pe ce a curs Sângele Domnului.? Oare nu pe Crucea pe care asfinţit-o cu Scumpul Său Sânge?

Mi-a răspuns:

Doar aceea s-a sfinţit, nu copiile voastre!

Dar Biblia pe care o ţii sub braţ e chair cea scrisă de autorii sfinţi,  nu e cumva o copie, ,,un chip cioplit” din hârtie făcută tot din lemn?

A plecat îngândurat fără să se pocăiască de eroarea în care se afla. 

DE CE  AU SFINŢII  ÎN ICOANE  CUNUNI STRĂLUCITOARE

Iată ce spun Sfintele Scripturi (Biblia):

 ,,M-am uitat şi iată pe… Fiul Omului având pe cap cunună de aur.” (Apocalipsa 14, 14).  ,,Şi faţa Sa era ca soarele când străluceşte-n puterea lui.” (Apocalipsa 1, 16).

În Vechiul  Testament se spune că: ,,Faţa lui Moise strălucea pentru că grăise Dumnezeu cu el.” (Ieşire 34, 29), iar în Noul Testament, la schimbarea la faţă a Domnului ,,Faţa Lui strălucea ca soarele.” (Matei 17, 2).

Îngerul care a răsturnat piatra de pe Sfântul Mormânt  avea şi el ,,înfăţişarea ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada” (Matei 28, 3) şi ,,strălucitoare.” (Luca 24, 4).

În faţa femeilor mironosiţe au stat doi bărbaţi în ,,veşminte strălucitoare.” (Luca 24, 4).

 Sfântul Apostol Petru făgăduieşte preoţilor care respectă cu sfinţenie legile preoţiei: ,,Când se va arăta Mai-Marele Preoţilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi.” (I Petru 5, 4).

 Faţa sfântului arhidiacon Ştefan, înainte de a deveni cel dintâi mucenic (martir) al Bisericii,  era strălucitoare ca a îngerilor: ,,Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.” (Faptele Apostolilor 6, 15).

Sfântul Apostol Pavel, presimţind sfârşitul său martiric pentru Hristos şi încununarea sa cu cununa sfinţeniei, îi scrie ucenicului său, sfântul ierarh Timotei, primul  episcop al  Efesului, următoarele: ,,Eu de-acum sângerez spre jertfă şi vremea plecării mele a sosit. Lupta cea bună am luptat. Alergarea   mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o. De acum  mi  s-a gătit CUNUNA dreptăţii  pe care în Ziua aceea mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător; şi nu numai mie, ci şi tuturor ce I-au iubit ARĂTAREA.” (II Timotei 4, 6-8). Am subliniat în text: ,,Cununa” pe care  o primesc împreună cu Apostolul  şi toţi ,,cei ce-I iubesc arătarea”, adică icoana veşnic vie a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Trebuie, deci, iubite icoanele, fiindcă prin ele Hristos rămâne între noi ca ,,arătare” (imagine), după cum iubim şi cuvântul scris al Sfintei Evanghelii, prin care Hristos rămâne prezent ca ,,literă”.