Andrei Marga: Cine-i proeuropean?

În mod obsesiv, în România de azi, unii își zic „proeuropeni” și se umflă în pene fără a ști ce înseamnă a fi proeuropean. Doar că au nimerit la decizii și, vădit incapabili, își stigmatizează rivalii ca „antieuropeni”, deși aceștia nu vor decât libertăți și drepturi generate de cultura europeană.

În definitiv, Nietzsche și de Gaulle au avut dreptate:  în fapt, „Europa este de la Atlantic la Urali”. Nimeni nu și-o poate lua în proprietate decât prin abuz. Iar cunoscători și admiratori ai valorilor europene sunt și în Africa, America de Sud sau Orient.

Nu odată, se vorbește cu aceeași suficiență de „extremiști”, deși cei astfel gratulați respectă Constituția, doar că vor altceva decât incompetență și corupție. De unde „extremism” când în joc este alternativa democratică la guvernare? Mai mult, „intelectuali” precari vorbesc de „iliberali” – ca și cum cine ia în seamă faptul, recunoscut de liberalii veritabili, că liberalismul, singur luat, nu asigură democratizarea unei societăți, nu ar mai fi liberal. Nu mai insist că -ismele nu au rezultate indiscutabile. În România, de pildă, liberalismul s-a asociat recent cu înlocuirea democrației cu autoritarismul, cu fraude și devalizări și distrugerea de alegeri libere. Fără libertate, viața nu are sens, dar „liberalii” de azi au conlucrat la degradarea în care a fost împinsă țara. Mai nou, se lăfăie ca „prooccidentali” inși care, dacă le observi traseul, prezintă de fapt malversațiuni și fraude. Sunt ele „occidentale”?

În zilele noastre sunt, firește, oameni care evaluează în mod critic diverse poziții ale Comisiei Europene de astăzi – green deal, schimbarea sexelor, angajarea în războiul din Ucraina, opoziția la republicanismul democratic, răcirea relațiilor cu Statele Unite,  reducerea cooperării cu Rusia și China, prăbușirea Europei în conflicte, desconsiderarea tratatelor fondatoare. Dar din faptul că unii cetățeni  au opinii proprii nu rezultă că ar fi  „antieuropeni”.

În orice caz, nu poți stabili cine este „proeuropean” fără criteriu. Însă nu ai cum stabili criteriul fără a lămuri în ce constă europenitatea. De aceea, clarific lucrurile arătând de unde vine interogarea de astăzi a fidelității europene (1), pentru a lămuri, în continuare, specificul europenității (2) și a preciza criteriul „proeuropenității” (3). Și arăt că „antieuropeni”, ba chiar „antioccidentali”, sunt tocmai „proeuropenii” de mucava de astăzi (4).

1) Spus direct și cu probe, segregarea politică între pretinși „proeuropeni” și cei acuzați de „antieuropenism”, mai nou „antioccidentalism”, este simplă inflamare a propagandei unora care fac încercarea de legitimare pe alte căi decât democrația. Nu doar în România, ci și în alte țări s-a lansat clișeul „antieuropenismului” celor care nu înghit erorile actualei Comisii Europene. Chiar scrieri promițătoare iau în brațe clișeul (vezi, de pildă, Robert Menasse, Die Welt von morgen. Ein souveranes demokratisches Europa und seine Feinde, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024).  Ele postulează că în Europa ar fi acum două feluri de oameni, „proeuropeni” și „inamici”, deși nimeni nu a propus scoaterea țării sale din U.E.!

Este de precizat că se extinde critica actualei Comisii Europene, dar nu avem „antieuropenism”. Avem, însă, destui care, fără a ști ce-i Europa și fără să fi contribuit la unificarea ei, fără a avea de-a face cu interesul public, recurg la confuzii pentru a se legitima.

O primă confuzie este luarea criticii justificate a politicii actualelor autorități ale Uniunii Europene ca fiind „antieuropeană” Or, adeziunile politice nu sunt criterii de segregare a cetățenilor fără a anula democrația. A apărut, însă, o specie de propagandiști care trăiesc din segregarea politică. Sălbăticirea merge până acolo încât, la noi, unul întreba pe un televizor „de ce se tolerează ca țări din Răsărit să aibă arma atomică?”, fiind preocupat, fie și prin radicalism prostesc, să atragă atenția spre sine, pare-se în speranța unor sinecuri.

A doua confuzie este între proeuropenism (proccidentalism) și politici interne. Poți relativ ușor tranșa fidelitatea față de o politică internă, precum liberalism, social-democratism, conservatorism. În cazul proeuropenismului și proccidentalismului, însă, este vorba despre o opțiune mult mai complexă.

A treia confuzie constă în privirea celor care-și dau seama de  nevoia vitală de înnoire a U. E. drept „antieuropenism”. Fapt este că societățile europene au intrat într-o nouă criză – acum criza democrației, iar aceasta cere cu totul alte soluții decât manipulările devenite, din nefericire, obișnuință.

Pe de altă parte, grupările celor care se proclamă „proeuropeni”, mai nou „prooccidentali”, și aplică segregări celorlalți se explică sociologic. Mai ales în țări sărace, oportuniști de duzină, fii ai nomenclaturii vechi și noi, creații ale serviciilor secrete, odrasle de bani gata, inși la drept vorbind anacronici, dar vehemenți se unesc  sub deviza „să nu lăsăm din mână ceea ce ne-am însușit deja”. Impertinența ei o iau drept înțelepciune. Grav este că prin ei, cum se observă cu ochiul liber, deciziile ajung pe mâna unor incompetenți cupizi, care îndreaptă statul împotriva democratizării.

Nu discut aici mulțimea sofismelor (pars pro toto, non causa pro causa, petitio principi etc.) cu care respectivii umplu mass media. S-ar putea face o antologie. Amintesc doar sofismul argumentum ad ignorantiam – „nu știm dacă actualele decizii din Uniunea Europeană sunt eronate, deci ele sunt bune” – care se ramifică copios, în pofida falsității evidente.

Pentru cine obișnuiește să gândească, e limpede că proeuropean se devine, prin cunoștințe, convingeri și fapte corespunzătoare specificului culturii europene. În ce constă, însă, acest specific?

(2) În abordarea culturilor, inclusiv a celei europene, plec, îndeobște, de la conceperea societății ca sistem compus din subsisteme finalitare, diferite sub aspectul performanței proprii și, în consecință, al criteriilor de testare a propozițiilor și acțiunilor (cum arătam detaliat în Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006). Am în vedere: tehnica de producție, care potențează rezultatele cheltuirii de energie umană; economia, care produce bunurile ce acoperă nevoile populației; administrația, care asigură organizări eficace ale activităților într-o comunitate; politica, care procură legitimitatea opțiunilor de bază; cultura spirituală, care generează motivațiile indispensabile funcționării instituțiilor. Europenitatea s-a specificat pe terenul acestora.

Bunăoară, cultura europeană a produs o știință aparte și a răspândit condiționarea competenței productive de competenta tehnică. Aparții, în fapt, culturii europene participând la crearea a noi niveluri ale competenței tehnice.

Cultura europeană a pus în mișcare comportamentul caracterizat de raționalitate economică, al cărui rezultat aduce un plus în raport cu ceea ce este investit. Nu aparții acestei culturi dacă ignori sau subestimezi randamentul.

Cultura europeană este o cultură a administrării eficiente sprijinită pe o cultură a dreptului caracterizată de personalism și legalism. Aparții culturii europene atunci când promovezi individul ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii.

Ceea ce a specificat de la Renaștere încoace cultura europeană a fost așezarea valorilor pe temelia libertății individuale şi conceperea ei ca autonomie. Aparții culturii europene asigurând, prin reglementări de drept, viața, libertatea și proprietatea fiecăruia ca bunuri fundamentale.

Cultura europeană s-a specificat prin derivarea politicii de stat din dezbaterea publică asupra problemelor de interes general. Ea a produs instituții care organizează și întrețin dezbaterea şi a făcut din argumentarea în sfera vieții publice cadrul în care se promovează interesele. Politica este mediu de viață  care mijlocește soluțiile de interes public prin dezbaterea cetățenilor liberi și egali.

Cultura europeană a desfășurat implicațiile câtorva concepte pivot: adevăr ca valoare fundamentală, cunoaștere orientată spre rezolvarea de probleme de viață, raționalitate ce se validează prin rezultate, dreptul ca ansamblu de reguli ce au caracteristicile generalității, autonomia individului ca formă a manifestării libertății lui, sfera publică, ca mediu al stabilirii voinței politice, persoana umană, ca individualitate chemată să-și asigure un sens superior simplei viețuiri.

Cultura europeană este o cultură a cercetării şi a metamorfozării realității date în experiență potrivit scopurilor umane. Aparții acestei culturi realizând comunicarea continuă a reflexivității și a trăirii umane a vieții.

(3) Se pot delimita astfel cerințele ce trebuie satisfăcute de către cel  care se vrea european. Este vorba de competență tehnică de a face ceva; de comportament condus de criteriul randamentului; de îndemânare administrativă; de acțiune politică pe baza libertăților și drepturilor valabile pentru toți cetățenii; de cultivarea umanității relațiilor dintre oameni. Doar cine le-a asumat poate pretinde justificat „proeuropenitatea”.

În ultimul secol, s-au încercat, desigur, operaționalizări rudimentare ale afilierilor. „Socialismul răsăritean” și „național-socialismul” au evaluat fidelități plecând de la adeziunea la politici curente. Devine astfel clar în ce vecinătate duce azi luarea adeziunii la decizii curente drept „proeuropenitate” și unde au rude „proeuropenii” de mucava ai zilelor noastre.

Înțeleasă la propriu, proeuropenitatea păstrează deschis viitorul: istoria nu se sfârșește cu nimeni! Cum am arătat în alt loc (România în Europa actuală, Libris Editorial, Brașov, 2019), astăzi optimismul de serviciu al birocrației și „spălarea creierelor” (Roger Bootle) împiedică să se vadă realitatea.

În 1984, într-un discurs în Parlamentul Spaniei, Jürgen Habermas atrăgea atenția asupra scăderii energiilor schimbării  și crizei de lideri capabili. Din nefericire, anticiparea s-a confirmat. Atunci când trebuiau soluții creative, noii lideri europeni au luat în brațe ceea ce era mai facil. Odată cu demontarea tarifelor vamale adusă de globalizare, la sfârșitul anilor nouăzeci, ei s-au încredințat ideologiei globalismului. A urmat emergența Chinei ca supraputere economică, iar ei au recurs la expedientul extinderii U.E. cu orice cost. A urmat refacerea potențialului economic și militar al Rusiei și ei au decis îmbrățișarea Ucrainei. Resursele au devenit problemă, iar ei au pus în mișcare austeritatea. Au întâmpinat critici în diferite țări și, în loc să le trateze argumentativ, au luat partea unor grupuri care nu se reprezintă decât pe sine. A venit noua migrație a popoarelor, în fața căreia stau perplecși. Mărirea decalajelor sociale, secătuirea albiei democrației, birocratizarea, ruperea politicilor de nevoile cetățenilor, slaba calitate a liderilor, absența viziunii își așteaptă antidotul. Nu este de mirare că inițiativa istorică a trecut în afara Europei.

Peste toate, însă, Uniunea Europeană are de asumat azi în mod lucid faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în propriile erori. Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează și mai mult țările care pierd specialiști.  „Capitalismul de caravană“ (Cardinal Reinhard Marx) și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt contraproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de mulți ani. Democrația s-a rupt de meritocrație, cum arătam detaliat în Noua criză a Europei (Alexandria Publishing House, Suceava, 2026). Se fac tot mai rar analize responsabile, iar derapajele autoritariste sunt flatate, dacă ele aprobă ceea ce cere Comisia Europeană.

Se invocă valori europene, numai că, adesea, valorile sunt separate una de alta – libertatea, de răspundere; statul de drept, de drepturile cetățenilor; eficiența, de consecințele sociale și umane. În Uniunea Europeană și-a făcut loc o political correctness care nu este decât ruta pe care înaintează o birocrație scăpată de sub control și o specie nouă de  propagandiști.  Relația dintre Bruxelles – Strasbourg și țările membre a devenit neclară. Comisia Europeană se amestecă în justiția unor țări nu pentru a promova justiția, ci pentru a feri anumiți inși de rigorile acesteia. Unele țări din Centrul și Răsăritul Europei și-au pus soarta în mâinile decidenților europeni, dar rezultatul a fost trecerea resurselor lor în mâini care nu au de a face cu ideea europeană (vezi, recent, Alex Rühle, Europa – wo bist du? Unterwegs in einem aufgewühlten Kontinent, DTV, München, 2022). Odinioară continent al libertății, în Europa de azi, cum remarca un lider american, unele state au dificultăți până și cu libertatea cuvântului în viața publică și în asumarea faptului că democrația este procedură, dar include mereu libertățile și drepturile individului. Cum spunea titularul Sorbonei Pierre Manent (La Raison des nations, Gallimard, Paris, 2006), democrația nu este posibilă fără stat național. A reafirma democrația fără restricții care o transformă în „democratură” sau „democrativă”, cum se spune, a devenit urgența Europei unite.

Până azi, nu au apărut însă nici în România curente care să ceară ieșirea din Uniunea Europeană. Doar că, în zilele noastre, vor carieră inși care, nefiind în stare să fructifice apartenența europeană, încearcă să se justifice prin demagogia „pericolelor la frontiere”, a „extremismului”, a „războiului hibrid”, a „nostalgiei pentru trecut” etc. Cu ei, politica de stat redevine vizibil diletantă.

(4) Tocmai zișii „proeuropeni” sunt, în raport cu reperele evocate, în afara europenității. Pregătirea lor este de la început joasă câtă vreme absolvirile și diplomele lor sunt inexistente sau dintre cele slabe.  Despre randament, nu are cum fii vorba – cheltuielile întrec ceea ce inșii pot să facă. Aceștia nici nu înțeleg că și altul are libertățile și drepturile pe care ei le revendică. Îndemânarea administrativă nu-i caracterizează – unii n-au condus nici măcar o echipă de volei, înainte de a fi miniștri sau ambasadori, iar de acţiune politică pe baza dreptului valabil pentru toți cetățenii nu are cum fi vorba la odrasle de bani gata sau ale serviciilor secrete. De cultură spirituală axată pe umanitatea relațiilor dintre oameni, cu atât mai puțin. Prin incultura și faptele lor, mai ales prin demersurile de a stigmatiza și segrega cetățeni care iau libertățile și drepturile europene în serios, „proeuropenii” de carton de azi sunt, de fapt, antieuropenii zilelor noastre. Pagubele pe care ei la aduc europenității nu sunt oarecari.

Mai nou, lingușind pentru o poză pe cel mai puternic, acești „proeuropeni” se proclamă „prooccidentali”. Ignorând vizibil, în lipsa lor de cunoștințe, că Occidentul a început, civilizațional, în Europa și că tot ceea ce este obligativ ca să fii „proeuropean”, rămâne obligativ ca să fii „prooccidental”.

Nu discut aici conotațiile mereu în diversificare ale „Occidentului”, dar merită să ne păstrăm la ceea ce s-a spus de la Thomas Jefferson, trecând prin Max Weber, la Nial Ferguson în zilele noastre. Numai că aceștia ar trebui și citiți.

Curentul noilor demagogi, al „prooccidentalilor”, procedează la fel de oportunist, ca și cel al „proeuropenilor”. În definitiv, cum ești „prooccidental” când nu ai făcut cu propriile forțe ceva și nu știi cum se face? Când duci de izbeliște democrația și sărăcești populația propriei țări? Când irosești bunuri publice definitorii țării și-i sporești neajunsurile? Când premisele tale sunt „sau fugi de alegeri, sau le măsluiești, sau le anulezi”, ori „sau stai năuc în fața realității, sau întreții ostilități, sau lingușești”? În vreme ce asemenea premise nu le împărtășește nicio țară în Europa de azi? Când doar atâta poți, cum să fii „proeuropean” și „prooccidental”?  

Nu cumva „proeuropenii” și „prooccidentalii” care se bat cu pumnul în piept azi, într-o țară ca România, amintesc, prin amatorism, falsă conștiință și compromiterea țării, de grupuri ale anilor treizeci? Care înțelegeau societatea prin prisma trecutului, dar voiau să o încalece! Nu cumva românii sunt ținuți în subdezvoltare cu o nouă demagogie a diletanților?

Primitivismul politic, care se întreține acum de decidenți de la Carpați, nu rezolvă nimic, dar aruncă generații întregi în dificultăți și închide orizonturile. Un nou val al emigrării, devenită deja în ultimele două decenii record mondial în timp de pace, va fi rezultatul implacabil. (Fragment din cuvântul la conferința „România și viitorul Uniunii Europene”, București, 9-10 iunie 2026)

Marga</a><a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei