Andrei Marga: Cum se democratizează societățile?

Democratizarea este la ordinea zilei. Nu doar cum a pretins Karl Popper (Societatea deschisă și inamicii ei, 1945), în susținerile căruia sunt erori și lacune de cunoaștere din care unii fac astăzi reperul. Democratizarea este la ordinea zilei în condițiile în care, chiar unele democrații, inclusiv din Europa, iau înfățișări autoritare și procedează la împiedicarea de cetățeni să-și exercite drepturi și libertăți în numele „pericolelor” postulate de decidenți.

România zilelor noastre a devenit, din nefericire, campioana unui astfel de curs nefast. Aici, democratizarea are o urgență mai mare decât în orice altă țară europeană din rațiuni ce țin de degradarea democrației într-o „democratură” („democrativă”, cum se spune pe posturi de televiziune) de către inși care se proclamă emfatic, cu falsificare tipică, „proeuropeni”, ba chiar „prooccidentali”. Cuvinte, altfel, pline de conținut pentru cine cunoaște cultura modernă – ce includ, de pildă, exigența de a asigura o democrație vibrantă, libertăți și drepturi cetățenești, pe care noii demagogi nici măcar nu le pricep.

 Dovezile nepriceperii sunt nenumărate. Între altele, „proeuropenii” n-au fost capabili, cu o majoritate ecrasantă, să adopte legi angajate în PNRR ce reduc birocrația și abuzul decidenților, cerute de Europa. Ca să nu mai vorbim de măsluirea de alegeri și segregările politice pe care le practică. Inșii vorbesc de „extremism”, când nimeni nu a fost practic mai extremist decât ei după 1989.

De fapt, România este astăzi în fața unei alternative exclusive: sau se angajează pentru normalitate, într-un republicanism democratic, în care vocea cetățenilor contează, sau continuă pe calea „democraturii”, cu consecința sporirii emigrației și a autodistrugerii. Continua împiedicare a alegerilor curate, securismul și plasarea la decizii a diletanților se decontează. în România actuală schimbarea vârfurilor vădit incapabile și a conceperii are de precedat transformarea – invers nu se ajunge la rezultate.

Sub trei aspecte majore starea democrației este dramatică acum la Carpați. Sub aspectul situației, la indicatorii economici negativi (de pildă, cu sărăcia, neproductivitatea, inflația cele mai mari pe continent), se adaugă descompunerea morală. Se trăiește cotidian din împrumut, țara mărindu-și zilnic îndatorarea și povara dobânzilor. Meteahna nouă a decidenților este acum de „a cumpăra” orice sprijin pentru a rămâne la putere. Sub aspectul potențialului, la nepregătirea și vădita incapacitate a decidenților, se adaugă azi recursul la mijloace antidemocratice - comasări de alegeri, anularea de alegeri, când nu convin câștigătorii, instrumentări de instituții. Tot ceea ce înseamnă prostocrație – de pildă, pregătire slabă, examene și diplome îndoielnice, inadecvare în funcții, corupție, decizii necoapte – se adună în faptele „liberalilor” și „democraților” de astăzi. Sub aspectul atmosferei, minciuna a devenit efectiv „a doua natură” a vârfurilor și se lățește. Liberalitatea este înțeleasă drept căpătuială prin orice mijloc.

Din impostură, incapacitate și minciună nu are cum ieși altceva decât ampla răsturnare a ierarhiei valorilor din viața României ultimelor decenii, cu tot ceea ce ea înseamnă. De exemplu, urcarea la decizii și titluri a persoanelor cu performanțe de fapt provinciale, ale căror rezultate abia dacă trec de Curtici și Giurgiu, ascensiunea lor prin forțe din umbră, neputința de a da țării o orientare izbăvitoare, debusolarea accentuată asiduu de propagandă, carierism de duzină, care vrea să imprime orientarea societății. De aceea, România are nevoie azi, ca de oxigen, de înlocuirea vădit depășiților decidenți, începând cu primul-ministru și guvernul său, de schimbarea sistemului de administrare, de asumare de sine și de alt fel de a face politică.

Desigur, problema democratizării este la ordinea zilei în multe țări. Rațiunile sunt, firește, diverse.

Unele rațiuni vin, de pildă, din „învățarea istorică”. Între timp, în societățile postbelice a fost infirmată teleologia istorică – nu s-a lăsat identificat un „scop al istoriei”, ci se poate vorbi mai curând de neîncetata periclitare a democrației de forțe din interiorul ei. A fost infirmat și „mesianismul politic” – nu există forță care să se acopere legitim cu pretenția că duce prin natura ei la democrație. Iar așteptarea ca neoliberalismul să dea altceva decât un autoritarism mai mult sau mai puțin fățiș se dovedește a fi zadarnică.

Nu duce la democratizare așteptarea ca țările să fie democratizate din afară. Destule au așteptat ca puterile lumii să vină în sprijinul democratizării lor, ignorând acordurile strategice ale timpului privind sferele de influență. Și azi, unii așteaptă să se pună capăt degradării democrației ca urmare a unei intervenții externe. Or, este fapt acela că puterile și supraputerile au calcule proprii.

Cu timpul, la acest adevăr simplu s-a adăugat o teoremă: intervenția din afară, a oricui, nu duce la democrație. Ea duce cel mult la ameliorări, mai curând la noi forme de dominație, dar creează în schimb șansa foarte costisitoare de ascensiune la decizii a unei elite interne corupte, care nu rezolvă problemele cetățenilor (Dorothea Gaedeke, Politik der Beherrschung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017). Cu atât mai puțin se ajunge la democratizare sub tensiuni internaționale.

Se invocă adesea cazul  refacerii uimitoare a Germaniei postbelice și se susține că „planul Marshall” ar fi dus la punerea în mișcare a economiei germane, iar ocupația americană la democratizare. Or, lucrurile au stat cu mult mai complicat. „Planul Marshall” și-a avut rolul său de impuls, dar calificarea înaltă a forței de muncă germane a fost cea care explică în fond rapida refacere postbelică a Germaniei (Werner Abelshauser, Wirtschaftsgeschchte der Bundesrepublik Deutschland 1945-1980, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1983). Totodată, cultura, anvergura și modernitatea intelectualității germane explică mai profund democratizarea țării.

A fost mare speranța ca un curent de reasumare de sine națională să democratizeze după încheierea ocupației externe a țărilor. Și la noi, după Ungaria 1956 și Cehoslovacia anilor șaizeci, mulți au salutat în 1968 acest curent. Nu s-a ajuns însă la democratizare dusă până la capăt, căci intervenția externă în unele țări, la noi tentația politicii voievodale, s-au impus.

După 1989, s-a sperat că trecerea la privatizare și la venirea de capital străin vor democratiza. Este adevărat că economia poate crea premise de democratizare a unei societăți, mai ales prin formarea unei clase mijlocii. Dar ea aduce totdeauna cu sine nu doar asemenea premise, ci și obstacole lăuntrice la democratizare. De pildă, fenomenul cleptocrației (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corrpuption Threatens Global Security, W. W. Norton & Company, New York, London, 2025), prin care politicieni din interior și actori din exterior  se corup reciproc, „cooperează” la împărțirea beneficiilor și împiedică democratizarea la lumina zilei.

Doar la remorca economiei se ajunge la schimbări, dar nu la democratizare propriu-zisă. Dincolo de așteptări, speranțe, calcule, decepții, etc., democratizarea presupune acțiuni, începând cu acțiunea fiecărui cetățean. Prin natura ei, democratizarea reunește acțiuni comunicative, acțiuni reflexive și acțiuni emancipative, în vreme ce economia urmează acțiuni strategice și acțiuni instrumentale.

Unificarea Europeană fiind principial pusă sub opțiuni între care este și democratizarea, cum arătam detaliat în Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2006), s-a sperat și ca intrarea în Uniune să democratizeze societățile. Numai că, în unele țări, populația a fructificat deschiderea europeană în  chestiuni imediate – șansa de a călători, de a emigra, de a-și plasa descendenții, etc. Presiunea rezolvărilor curente a fost mai mare decât nevoia de democrație. Iar din afară, cum scriu ziariști mai tineri (Alex Ruhle, Europa – wo bist du? Unterwegs in einem aufgewuhlten Kontinent, DTV, Munchen, 2022), au venit forțe care au lucrat la demontarea industriilor din Răsărit.

Nu se ajunge la democrație dacă cetățenii nu resimt nevoia participării la deciziile care le afectează viața și nu reacționează la abuzuri. Iar această nevoie ține de tradiții și de cultură. Un anumit nivel de cultură civică este indispensabil democrației – fără acesta ea nu are teren și dă naștere, cum se constată ușor și în România de azi, la impostură și la corupție pe scară mare.

De fiecare dată, oamenii își construiesc realitățile vieții prin acțiuni instruite de o înțelegere a istoriei – mai ales a celei recente. Iar când această istorie este reconstituită amatoristic și fără acuratețe, se instalează debusolarea, iar daunele sunt mari. Deocamdată se petrec schimbări pe terenul istoriografiei. Așa cum, prin studiul arhivelor, istoria Primului Război Mondial a trebuit să fie reinterpretată (vezi Nial Ferguson, The Pity of War. Explaining the World War 1, Basic Books, New York, 1999), iar interpretarea a schimbat semnificativ tabloul, istoria celui de al Doilea Război Mondial va avea același curs. Desigur, crimele vor rămâne tot crime, autorii fărădelegilor vor rămâne și ei caatare, dar un tablou actualizat se conturează. Accesarea, fără mari opreliști, a arhivelor epocii, însă, abia a început.

Nu intru aici în detalii, dar, și la noi, apelul la „istorie sinceră”, din partea celui mai cultivat istoric al momentului, Florin Constantiniu, nu mai poate fi relativizat. Destul să observ, în sprijinul ideii, că la Moscova s-au deschis arhivele celui de al Doilea Război Mondial, la Vatican la fel, și, cu siguranță, exploatarea arhivelor ia vite în numeroase țări. Efectele se observă în ceea ce se publică în istoriografia din SUA, Germania, Rusia, China și alte țări. O nouă generație de istorici vine pe scenă cu investigarea proaspătă a arhivelor – pe unele le-am și citat în cursul intervențiilor. Opinia președintelui SUA privind situația puterilor europene în fața mașinii de război a lui Hitler spune multe. Ca și faptul că, pe fondul evoluțiilor, oficiali ai SUA au invitat Germania să fie pregătită de comanda militară a NATO. „Schimbarea lumii” continuă.

Se pot invoca multe argumente pentru nevoia de a se scrie istoria ultimului secol pe bază de arhive și de a se ieși, cum am propus altădată, din „istoria propagandistică”, inclusiv din „istoria liricoidă”, ce se practică copios la noi. Din nefericire, în materie de istoriografie a ultimului secol, în România actuală tocmai responsabilii ei bat deocamdată pasul pe locul clișeelor instalate cu decenii în urmă.

Se consideră frecvent că educația favorizează democrația. Desigur, este una dintre premisele ei. Se poate miza și pe educație, dar aceasta cere timp lung, pe care democratizarea nu-l are la dispoziție. Au dreptate aceia care spun că stupidocrația a devenit, între timp, un trend păgubos (Carlo Cipolla, Le leggi fundamentali della stupidita umana, Il Mulino, Bologna, 2015), care afectează societăți întregi.

Nu duce la democrație așteptarea ca generații noi, cu alte experiențe,  să democratizeze societățile. Îndeobște, când experiența istorică este restrânsă, nivelul aspirațiilor nu este ridicat încât să se poată miza pe noi generații. În definitiv, și în România, nivelul de cultură și de educație al noilor generații nu se dovedește a fi în creștere – nici pe terenul „studiilor în afară” și al înfloririi tehnologice. Cu siguranță, carierismul a crescut, iar în condițiile prostocrației ce s-a instalat repede nu s-au putut ridica la demnități decât prea puțini tineri cu realizări sigure. S-au „ridicat” însă copii de bani gata, cu vederi anacronice, care cer zgomotos funcții, dacă se poate undeva „în extern”, dar nu au realizări, nici măcar în raport cu părinții lor.

Nu dau rezultate exaltări – mai ales când se aleg ca obiect de cult inși dovediți profesional ca fiind de valoare discutabilă, cum se face  pompos („Zeița Dreptății”, „marele Reformator”, etc.). A face mituri din persoane vădit insuficient pregătite, dar propulsate, sau din primari de Ardeal  (Sibiu, Cluj-Napoca, Oradea) – când în această parte a țării în toată epoca modernă orașele arătau mai bine decât în alte locuri ale României – este și fals și contraproductiv. Miturile nu lasă în urmă ceva durabil, dar creează confuzii. Democrația este sau deschisă celor cu realizări în viață, indiferent cine le sunt părinții și de unde vin, și face selecții într-un proces eliberat de clișee și prejudecăți, sau rămâne doar „democratură” și, de fapt, o altă formă de autoritarism ce duce societățile în crize.

Viața publică a unor țări s-a umplut de inși care au trecut în grabă prin învățământ improvizat, vindicativi și agresivi, dar nu sunt capabili să înțeleagă interesul public. A devenit clar și că fără forțe pregătite civic și devotate cauzelor obștești, democratizarea are șanse mici.

 Fără o nouă interogare a acțiunilor presupuse de reproducerea umană a vieții și fără o viziune nouă asupra acesteia nu este posibilă ieșirea din crizele de astăzi (detaliat în Andrei Marga, Lumea ca acțiune, Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2026). Și în materie de democratizare este nevoie de inovații în raport cu orice epocă anterioară, căci sunt de considerat cel puțin trei schimbări: reflexivitatea sporită a cetățenilor, ca efect al experiențelor istorice și al trecerii la mediatizare extinsă; punerea în contact a populațiilor în condițiile globalizării;  informarea lărgită și instantanee a cetățenilor ca urmare a digitalizării.

Nu este posibilă democratizarea fără decidenți convinși de superioritatea democrației și dedicați ei. Democrațiile moderne – pe continentul nostru, dar deja în America – s-au format sub premisa unei acțiuni în raport cu Absolutul: s-a asumat că este chiar voința divină ca fiecare cetățean să fie ascultat, încurajat și sprijinit.

Nu este posibilă democratizarea astăzi fără a considera noua complexitate a societății. Dostoievski, cu romanul Idiotul, are mereu dreptate: când așa-ziși „liberali”, inculți și emfatici, ajung la decizii, dispare orice responsabilitate și viața se degradează în simple perorații, iar societatea intră pe mâna demagogilor.

În orice situație,  democratizarea presupune pași fără de care nu are cum să se producă. Primul este generalizarea dreptului la exprimare și respingerea oricărei limitări a acestuia. Orice segregare, inclusiv segregarea politică, este de abolit, căci la democrație se ajunge doar democratic. Al doilea pas este abordarea matură, ea însăși democratică, a trecutului. Habermas (Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1990) a arătat la timp că trebuie distins între alegeri politice  ale persoanelor și fapte penale, încât acolo unde sunt astfel de fapte ele se transferă tribunalelor, restul fiind chestiune de libertate. Al treilea pas este temeinicia Constituției și a legilor, care trebuie să excludă privilegieri în societate și limitări ale democrației. Nu se poate face față presiunii la „neofeudalizarea” vieții în societăți actuale fără drept constituțional adus la zi. Sunt contraindicate puzderia de consilii, comitete, agenții etc. chemate să aplice legea, după ce parazitează sistemul instituțional, consumă inutil resurse și sunt doar instrumente de opresiune. Este de acceptat că singura aplicare legitimă a legii o fac instituțiile justiției. Al patrulea pas este înzestrarea guvernării cu răspunderi controlabile de cetățeni și excluderea oricărei competențe a puterii executive în materie de alegeri. Al patrulea pas este asigurarea unei justiții funcționale, încât instrumentalizarea de orice fel să fie exclusă. Nu poate fi democrație unde magistrații sunt desemnați de o persoană, fie ea și președintele țării. Al șaselea pas este deschiderea competiției pentru roluri publice pentru toți cetățenii și selecția pentru funcții publice conform pregătirii și performanțelor, democrația fiind intim legată de meritocrație. Degeaba sunt puși  absolvenți mediocri să conducă – ei vor duce la degradare, care se poate constata ușor. Al șaptelea pas este suveranitatea statală. Democrația nu este posibilă fără suveranitate statală (cum au spus-o în vremuri mai noi, cel mai direct, Pierre Manent, La Raison des nations, Gallimard, Paris, 2006; Wolfgang Streeck, Zwischen Globalismus und Demokratie. Politischen Oekonomie im ausgehenden Neoliberalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021) și nu există decât înăuntrul statelor. Democrația se asigură democratizând și nu o poți atinge decât cu democrați convinși că, dincolo de istorie, există valori ferme, pe care le îmbrățișează necondiționat. (Din volumul A. Marga, Raționalitățile și aplicarea lor, în pregătire)

 http://www.andreimarga.eu