Andrei Marga: Democrație din afară?

Reprezentanții unor democrații ce s-au dovedit funcționale, dar care nu acceptă Raportul Matic (2021), sunt puși la zid că nu ar respecta valorile europene. Rămâne, însă, discutabil dacă modificări de antropologie naturală și relativizarea familiei sunt valori europene, în accepțiune precisă. Nici un părinte fondator al Europei nu a spus așa ceva!
În mod evident, oamenii sunt luați în premisele acestui Raport ca obiect de manipulare. Este clar că dreapta europeană actuală pregătește pentru cetățeni, cum a spus cel mai bun sociolog german al orei, ceva analog unui container. La rîndul ei, însă, stânga derapează, în loc să deschidă perspective de emancipare și libertăți pentru cetățeni în era globalizării și digitalizării. Devine clar că partidele ar trebui să se profileze prin proiecte de ameliorare a instituțiilor și condițiilor de viață ale cetățenilor, nu prin apeluri electoraliste la destrămarea ordinii culturale care a creat Europa. Acestea nu au dat nici altădată rezultate. Libertățile și drepturile europene sunt, firește, fundamentale, dar sunt ele bine înțelese?
Acuzatorii celor care nu acceptă Raportul ignoră că puneri la zid de acest fel s-au compromis demult. Incontestabilul reformator, devenit președinte al Cehiei, Vaclav Klaus a criticat primul revenirea la „suveranitatea limitată“ a lui Leonid Brejnev. Cum s-a văzut deunăzi la Bruxelles, tocmai țări mici, în care se vrea exploatarea electorală a sexualității și controlarea altor țări, și ieftini carieriști ai ultimelor, în căutare de voturi și gata să vândă orice, au devenit avocații „suveranității limitate“. Or, o Uniune Europeană în care ținta este privarea cuiva de bunuri, iar diletanții fac reguli, nu rezistă. O știau bine fondatorii! Atât de mult a coborât exigența, încât azi nu se mai știe?
Diplomați care nu se informează și tot felul de manipulatori de ocazie presează aberant România să desființeze până și o modestă instituție de stopare a malversațiunilor din justiție. Nu se ia în seamă mulțimea abuzurilor care zguduie instituțiile din țară de mai bine de un deceniu – condamnări politice, cârdășia cu hoția, sentințe ca răzbunări, capricii în admiterea probelor, penalizări fără noimă, detenție în condiții barbare, neînțelegerea caracterului pedepsei. Necunoașterea dreptului s-a răspândit și în justiție, ca în orice activitate. Nu fără temei, din această țară este cea mai mare emigrare de cetățeni în condiții de pace! Ca să nu vorbim de celelalte indicii ale gravei degradări de azi!
Aș mai menționa și o situație unică – relatată public de un respectat europarlamentar. Cum se știe, prin funestul MCV, Comisia Europeană obliga România să aplice o seamă de măsuri în justiție. Problema era de fapt a regimului de la București, de a dobândi o armă contra rivalilor și opozanților, girată de Comisia Europeană. Fără a mai insista pe împrejurarea că „recomandările“ MCV se scriau adesea la București. Oricum, la procesul intentat recent la Bruxelles împotriva transformării „recomandărilor“ în „obligații“, reprezentantul „guvernului meu“ a cerut menținerea MCV și luarea „recomandărilor“ ca „obligații“ pentru România. Nicio țară din Uniunea Europeană nu a avut un asemenea „apărător“, cu astfel de aberații în gură!
Este demult evident că nu este justiție unde nu este democrație – cu tripartiție a puterilor, independență a justiției, profesionalism, „neliniște etică” în adoptarea deciziilor și „îndoială metodică” privind adecvarea lor. Abia asemenea măsuri vor permite oprirea degradării justiției și, în fond, a degradării vieții din societatea României actuale. Așa că, întrebarea simplă este: democrația o stabilesc, o evaluează și o decid cetățenii statului respectiv? Sau ea este, cum se zice, promovată de afară?
Să ne amintim cum s-a ajuns la situația de astăzi.
În anii 90, cădeau dictaturi și s-a crezut că lumea se democratizează. După Germania și Italia în 1945, au înlocuit dictaturile Grecia, Spania, Portugalia, pentru ca, apoi, începând cu anii 80, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și, treptat, alte țări din Europa Centrală și de Răsărit să treacă la democrație. S-au și dat imediat interpretări reactivând argumentul lui Hegel: atunci când într-o societate toți oamenii sunt liberi, „istoria se sfârșește“ (Francis Fukuyama, The End of History, „The National Interest“, 16, 1989). S-a intrat, în orice caz, în „al treilea val al democratizării“ (Samuel Huntington, The Third Wave. Democratization in the late Twentieh Century, University of Oklahoma Press, Norman, 1991), și s-a socotit că viitorul aparține acestui curs. S-a argumentat (Mark Plattner, The Democratic Momentum, „Journal of Democracy“, 2-4, 1991) că democrația va înainta victorios pe glob.
S-a format credința în triumf și s-au pus în mișcare forțe mari. De altfel, America își găsea reconfirmată misiunea de a contribui la extinderea libertății și a democrației în lume, afirmată deja de Jefferson, John Adams, Madison. Dovedindu-se surse de neajunsuri, piesele dictaturilor – partid unic, controlul alegerilor, folosirea statului ca instrument al politicii de partid – s-au discreditat. Constituțiile s-au orientat spre pluralism politic, alegeri libere, stat emancipat de instituțiile de forță, deschidere spre exterior. Pe acest fundal, din anii nouăzeci s-au produs patru schimbări.
Prima schimbare a fost etalarea virtuților democrației. S-a observat că dezvoltarea economică este mai accentuată în democrații, că pacea socială este mai bine asigurată, că libertățile cetățenilor sunt protejate, că drepturile omului sunt respectate, că invenția și creația sunt sprijinite. Din anii nouăzeci, democrația a devenit orizont general.
A doua schimbare a fost consacrarea distincției dintre „state democratice“ și „state autoritare“. Ea a fost preluată din filosofia lui Karl Popper-George Soros și a dus la schimbarea politicii internaționale. S-a trecut la „promovarea externă a democrației“, destinată „să stabilească, întărească sau restabilească o ordine democratică înăuntrul altor state. Ea poate fi de natură internațională, dar și de natură transnațională și cuprinde fundamental toate instrumentele politicii externe și a dezvoltării, de la susținerea tehnică și materială a inițiativelor și instituțiilor democratice, adică a așa-ziselor măsuri pozitive, trecând prin condiționalizarea politică a prestațiilor de transfer ținând de politica dezvoltății, presiune discursivă și diplomatică, până la sancțiuni economice și intervenții militare, ca și discursuri despre legitimare, care însoțesc asemenea instrumente“ (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Ein kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017, p.30-31). În mediul acestei „promovări externe a democrației” se trăiește și astăzi.
A treia a fost schimbarea mijloacelor de „promovare din afară a democrației” de la cele clasice, diplomatice, la cele ce țin de politica dezvoltării. Pe de o parte, în anii 90, s-a dat prioritate atingerii acelei „good governance”, care includea drepturile omului, stat de drept, pluralism, democrație, ca instrumente politice. Pe de altă parte, în consecința crizei dezvoltării a acelor ani, care a arătat că nu se pot evita îndatorări masive ale statelor și nu se poate atinge creștere economică fără privatizare, marketizare și dereglementare, acestea au fost codificate ca indicii de bună purtare. Deja vestitul Washington Konsensus (1989) a consacrat codul. El a prevăzut, între altele, politici procreștere, dobânzi competitive, liberalizarea pieței pentru investiții externe, privatizarea întreprinderilor de stat, dereglementare. „Buna guvernanță” a devenit pivot al politicii internaționale.
A patra schimbare a fost extinderea continuă a acestei „promovări externe a democrației”. Politica dezvoltării s-a redus în unele cazuri la intervenții în deciziile altor state. Cum s-a spus, „promovarea externă a democrației a devenit, inclusiv sub aspect geografic, un fenomen global” (p.36-37). Aproape nicio țară nu s-a mai putut sustrage.
S-a „sfârșit” astfel istoria? Teoreticieni dătători de ton în lume au sesizat efectele „promovării externe a democrației”: „stagnarea democratică” (Thomas Carothers, 1997), „recesiunea democratică” (Larry Diamond, 2000) și „reînvierea autoritară” (Arch Puddington, 2014). În Europa Centrală, unii au observat „întărirea executivului pe seama diviziunii puterilor în stat” (Jacques Rupnik, 2007). În Europa, s-a observat trecerea la „postdemocrație” – adică reducerea democrației la procedee ce perpetuează puterea elitelor economice (Colin Crouch, 2008). În unele democrații s-a ajuns de fapt la „regimuri hibride sau autocratice”, susținute de ong-uri.
Pe acest fundal, a apărut suspiciunea că „promovarea externă a democrației” nu dă rezultate. Ba chiar împiedică democratizarea. Un devotat democrației, precum Robert Kaplan, a spus-o net: „democrația pe care noi o promovăm în multe părți ale lumii este parte integrantă a transformării spre noi forme de autoritarism” (Was Democracy Just a Momentum?, în „The Atlantic”, dec., 1997, p.55 și urm.). Se poate contesta?
Astăzi, este evident că de „promovarea externă a democrației” au profitat de fapt prea puțin cetățenii; au profitat copios noi clici străine de democrație. Cum se observă și în regimul din România de azi, decidenții nu au vreo legătură cu aspirațiile și valorile anilor 1989-90, nici măcar cu valorile tranziției. Democrația a fost înlocuită de fapt cu un regim de vătafi rudimentari.
Realitatea ne obligă să recunoaștem că anvergura reală a democraților dintr-o țară este cea care contează cel mai mult. Deja cei care au elaborat scenariul tranziției spre democrație în Europa Centrală și Răsăriteană avertizau că democrația eșuează dacă, după înlăturarea autoritarismului, nu are loc democratizarea fără resturi a societății (Guillermo O‘Donnell, Philip C.Schmitter, Transition from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions About Uncertain Democracy, 1986). Or, în destule țări, în loc de democrație s-a trecut la răfuieli. S-a și ajuns astfel la acel „pluralism incapabil (feckless pluralism)” – cu libertăți, alegeri periodice, alternanța la putere, elite corupte, public apatic, stat slab, reforme șterse (Thomas Carothers, The End of the Transition Paradigm, în „Journal of Democracy“, 1, 2002). Cum se vede clar în România actuală, regimul, nefiind capabil de reforme în favoarea țării și cetățenilor ei, s-a repezit în răzbunări și, mai nou, ca să nu piardă ocazia, în fraudarea de resurse publice. Și mai nou, în deturnarea de bani europeni pentru a finanța coterii incompetente și corupte.
Am semnalat, la rândul meu, că atracția pentru democrație depinde și de ceea ce fac democrații pentru populație (A. Marga, Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation, 2004, pp.446-450). Nu este destul să vorbești despre democrație, mai trebuie și realizată efectiv. Într-o conferință pe care am susținut-o la Woodrow Wilson Center (Washington DC, 2009), am arătat că democrația existentă mai are nevoie și de prevederea explicită de mecanisme de control public asupra aleșilor, după alegeri.
În orice caz, democrațiile nu au mai progresat în ultimele două decenii nu fiindcă opoziția la democratizare ar fi mare. Sau pentru că în Răsărit, vezi Doamne!, totul ar fi posibil! Este o imagine greșită aceea că oamenii din această parte a Europei nu vor democrație, încât ar fi nevoie de vătafi care să-i disciplineze. Democrațiile nu au mai progresat din cauza slabei calități a decidenților. De aceea, blamarea celor care nu acceptă „democrația” unor falși democrați este absurdă.
Dar să rămânem la întrebarea: democrația o stabilesc, o evaluează și o decid cetățenii statului respectiv? Sau ea este dictată de undeva?
În „promovarea externă a democrației” – ne spune o analiză autorizată de armata americană – s-a ajuns să se susțină clici corupte. Unii funcționari îmbrățișează în țări satelite anumiți reprezentanți, mai mult sau mai puțin „aleși”, și nu se mai interesează de ceea ce fac aceștia și de opiniile oamenilor. Or, între timp, se instalează o „guvernanță cleptocratică” care dezamăgește cetățenii și-i aruncă în disperarea de a vedea că democratizarea nu dă rezultate (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015, p.6). Exponenții occidentali operează cu politruci de conjunctură, aceștia le spun ceea ce vor să audă, iar populația suferă. „Prea des ei ajung să vadă contextele locale prin ochii celor care le sunt parteneri. Reflexul legitimist distorsionează înțelegerea Statelor Unite și conduita lor în politica externă” (p.32). Serviciile secrete și misiunile externe închid, de asemenea, ochii la realități. „Rețelele cleptocratice pot submina astfel diversitatea economică a țărilor lor, după cum focusează efortul guvernamental spre extragerea resurselor naturale ale căror plăți le capturează” (p.186). Nu este de mirare că populațiile întorc spatele falsei „democrații” promovate astfel.
Tânăra Dorothea Gädeke a tras concluzia. „Promovarea externă a democrației” conține o „ambivalență” (p.55) și are la fel de multe lacune ca și exaltarea virtuților „promovării doar interne”. Ambele au nevoie de o critică din perspectiva „autodeterminării” comunităților naționale (p. 442). Titularul de acum de la Harvard al studiilor de democrație, și el dintr-o generație de tineri, Yasha Mounk, trage concluzia și mai directă: „dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou în mâinile proprii destinul”.
În definitiv, solidaritatea oamenilor în istorie a fost de multe ori efectivă. Pacea lumii în Europa ultimelor decenii s-a păstrat și fiindcă oameni, dincolo de regimuri, au gândit convergent. Numai că, în numele acestei solidarități, au apărut în ultimul deceniu alte „internaționale” ale coteriilor.
Pe scena acuală a Uniunii Europene sunt prezentate adevăruri peste care decidenții ei trec cu suficiență. Democrația nu este posibilă decât în cadrul național, încât cine strivește suveranitatea strivește democrația (Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflections sur la democratie en Europe, 2006). Legitimarea începe cu statul național și nu există „democrație suprastatală”, iar asistența socială nu este posibilă decât prin acțiunile statului național (Jürgen Habermas, Discursul de la Louvain, 2013). Am argumentat, la rândul meu, că „a fi european nu este ceva de natura bătutului cu pumnul în piept, ci are de a face cu luciditatea constatării și cu răspunderea acțiunii. Mai cu seamă astăzi, când este hotărâtor nu atât ceea ce se decide într-un centru de comandă, cât ceea ce rezolvă statele naționale însele. Nu dezarmarea statului național, ci profilarea sa prin rezolvarea problemelor cetățenilor săi este la ordinea zilei“ (A. Marga, Identitate națională și modernitate, 2018, p.336). Cine strivește statul național, strivește dezvoltarea.
Este o veche trilemă în viață. Te iei după valorile tale, riști să fi nerealist. Te iei după valorile altora, poți deveni oportunist. Te iei după valori socotite universale, poți friza utopia. Le combini pe acestea, spre a ieși din trilemă, poți să pari confuz.
Statele însele se confruntă cu alternative de acest fel. Chestiunea nu este doar teoretică, ci este o chestiune de viață pentru a evita nedreptățile ce se văd bine în realitățile de azi ale „promovării externe a democrației“, ale „suveranității limitate“ și ale altor devize infirmate de viață și demult clasate. Sunt de părere că este rațional să pleci de la situația ta, lucid și responsabil, și din ea să construiești, cu pricepere, deschis și de bună credință, acele valori ale vieții în comun care contează. (Din volumul A.Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)
<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>