Andrei Marga: Fragilitatea și maladiile democrației

Actuala președinție americană a redeschis discuția despre democrație. În discursul inaugural din fața Congresului american (ianuarie 2021), Joe Biden a spus că „puține perioade în istoria națiunii noastre au fost mai provocative sau mai dificile decât cea în care ne aflăm acum”, că „democrația este fragilă” și a chemat la unitate în cadrul democrației. Președintele american a mai spus că puterea politică este greșit înțeleasă dacă este luată drept armă împotriva celor de altă părere.
Dar dacă în America, cu durabila ei democrație, s-a putut spune că “democrația este fragilă”, iar atitudinile au carențe, ne dăm seama cum stau lucrurile prin alte locuri. Mai ales acum, când tocmai din țări ce se revendică din democrație s-au ridicat la decizii, oarecum analog cu anii treizeci, inși rudimentari și abuzivi, care le și desfigurează!
În conferința de presă de la încheierea reuniunii G7, președintele american a amintit corupția și că aceasta s-a extins în lume. Constatare lucidă căci, într-adevăr, în unele țări, corupția a devenit mai mare după „lupta cu corupția”. România de după 2005 confirmă pe zi ce trece că cei care au combătut electoral „corupții” și „penalii” nu sunt în fapt mai puțin corupți și penali. Or, corupția este însuși cancerul democrației.
Sunt de părere că reînvigorarea democrațiilor este în beneficiul oricărui om și comunități. Politic, ea a devenit urgența urgențelor! Va izbuti însă inițiativa reînvigorării?
Cei care au memoria istoriei vor spune că „democrația liberală” a începuturilor, care a venit cu valori precum „merit”, „integritate”, „onoare”, s-a transformat treptat în „democrație procedurală”. Știm bine astăzi că fără alegeri curate nu este democrație, dar că și alegerile s-au descalificat în multe locuri – fiind de fapt malformate, cu justiție injustă, diabolizări sau chiar fraude. Unele democrații nu se mai diferențiază suficient de autoritarism.
În plus, între timp, „proceduralismul” s-a unit cu „globalismul”. Acesta este ideologia care, în numele unei valori, libertatea, a ajuns nu să încurajeze alte valori, cât să susțină politruci elementari, palavragii și oportuniști de ocazie, străini de legitimarea democratică. Fără a sesiza că aceștia sunt și mai dăunători!
Așa cum s-a observat în analize făcute la comandamentele armatei americane (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015), Statele Unite au considerat că oriunde este ales, reprezentantul ar fi, prin aceasta, democrat și ar merita să fie socotit partener – uneori exclusiv. Nu s-a mai observat că cei luați în brațe folosesc democrația nu ca valoare în sine, ci ca șansă de căpătuială. S-a și vorbit de “președinții africane” – acele președinții în care cel ajuns la decizie mânuiește instituții de forță și desfigurează democrația.
Are astfel șanse reînvigorarea democrației? Eu cred că poate fi un nou început. Să recunoaștem, însă, că va fi mult de lucru – dacă prin democrație înțelegem ceea ce s-a gândit de la John Locke, Thomas Jefferson, James Madison, trecând prin Abraham Lincoln și John Dewey, la John Rawls și Michael Sandel. Adică o conducere a poporului de către popor, cu libertate politică și pluralism, competiție a programelor și legitimare democratică, controlare a aleșilor de către cetățeni și respectare a rivalului conform devizei „nu-ți împărtășesc opinia, dar nu voi precupeți nimic pentru ca tu să ai posibilitatea să ți-o aperi”.
Într-adevăr, starea democrației nu este roză. Mulți își amintesc că deja analize din anii șaptezeci au ajuns din direcții opuse la același rezultat: „criza democrației”. Bunăoară, unii au arătat că în democrațiile existente se manifestă o „criză de raționalitate”, ce constă în aceea că nu se poate asigura competitivitatea fără a concentra decizia în mîini puține. Aceasta antrenează o „criză de legitimare”, adică o decuplare a politicii de voința cetățenilor, și o „criză de motivare” a acestora pentru politicile ce se duc în fapt. Democrația iese șubrezită (Jürgen Habermas, Legitimationsprobleme im Spätkapitalismus, 1973). Alții au considerat că participarea politică a masificat democrațiile și a stârnit așteptări excesive din partea cetățenilor, ce nu se pot administra. Autoritatea slăbește. Pe de altă parte, se caută mai mult soluții în afara cadrului democratic (Michel Crozier, Samuel P.Huntington, Joji Watanuki, The Crisis of Democracy,1975). Democrația are astfel slabe șanse.
Firește că, din anii șaptezeci încoace, multe s-au schimbat. Avem deja o istorie a inițiativelor care au legat destinul democrației de înțelegerea politicii (de pildă, Jan-Werner Müller, Contesting Democracy, 2011, pp.203-242). S-a putut conchide că politica nu este „planificare ce bate departe” și nici „proiect intelectual”, ci, înainte de orice, etică a respectării unei „tradiții de viață publică” (Michael Oakeshott, Rationalism in Politics and other Essays, 1991, p.11). Dar diagnoza „crizei democrației” s-a agravat.
Doar că, azi, intră în discuție nu doar situația, bună sau nu, a „participării politice”, ci impactul digitalizării. În multe locuri, se acuză anihilarea libertății de alegere. Se motivează pe față că „o societate străbătută de rețele digitale, care este supravegheată nu numai de giganții comerciali ai Internetului, ci și de serviciile secrete ale statelor, la fiecare pas și în fiecare moment, nu este mai mult, ci mai puțin autodeterminată. Ea posedă nu mai multe, ci mai puține libertăți” (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie, 2018, p.33). Argumentul factual este că odată cu Google-Online, s-a trecut la folosirea gratuită electronicii, care ascunde faptul că acei giganți câștigă mai mult stocând și folosind datele personale ale utilizatorilor pentru a-i manipula. Iar serviciile secrete au grijă de supravegherea vieții private.
Odată cu Facebook și Twiter – spune un alt argument factual – „comunicarea unu-la-mulți s-a transformat într-o comunicare mulți-la-mulți“ (Yascha Mounk, Der Zerfall der Demokratie, 2018, p.164). Se constituie astfel o rețea de influențare a minților ce pune în pericol democrația sub aparența că informează oamenii.
Odată cu aceste nesiguranțe, se ridică dramatic întrebarea: de fapt unde este democrație? Avem, se știe, o „definiție minimală” (Norberto Bobbio, Le Futur de la democratie, 2007, p.108-113), potrivit căreia, democrația este acolo unde s-au reunit cinci praguri: un set de reguli privind decizia; destul de mulți membrii ai comunității iau decizia; asumarea regulii majorității ca mecanism de decizie; existența de alternative reale pentru decizie; drepturi fundamentale pentru acei membrii.
Pe bună dreptate, s-a propus ca pragurile să fie privite din punctul de vedere al „democratiei deliberative”, care este, prin natura ei, argumentativă (Jürgen Habermas, Faktizität und Geltung, 1993, p.368). Numai că această propunere, altfel salutară, rămâne insuficientă acolo unde cultura democratică este în suferință.
Acolo mai trebuie ceva. Am arătat că este prea mic controlul pe care alegătorul îl are asupra „aleșilor” după actul alegerii. Pe acest fundal, tot felul de nimeriți la decizii prin accidentele istoriei îi reiau tacit pe Mussolini sau Hitler, apucă bastonul autoritarismului și ies de sub controlul cetățenesc. Mai curând ei îi controlează pe cetățeni – la nevoie, cu servicii secrete și justiția siluită. Pentru a preveni ruina de facto a democrației, am propus (vezi A. Marga, Challenges, Values, and Vision, 2011, pp.413-433) instituirea unui mecanism de control din partea cetățenilor asupra „aleșilor” după actul alegerii.
Astăzi este și mai oportună reflecția asupra democrației. Nu reiau ceea ce, într-un efort de a articula filosofia unei democratizări actuale, am scris nu demult în După globalizare (Meteor Press, București, 2018), Justiția și valorile (Meteor Press, București, 2020) și Statul actual (Niculescu, București, 2021). Aici adaug doar două teze: pentru a relansa democrația, sunt necesari minimum patru pași (1) și este nevoie de captarea lucidă a maladiilor, apoi de o terapie adecvată (2).
(1) Democrația este, fără îndoială, superioară concurentelor ei – dictatura, ochlocrația, plutocrația, autoritarismul. Dar faptul de importanță fundamentală pe care-l trăim este că adversarii democrației s-au diversificat. Autoritarismul nu epuizează lista lor, cum se crede. În multe locuri, democrațiile actuale sunt afectate nu de rivali tradiționali, ci de inși pe care i-au scos la suprafață. De aceea, ca prim pas, în democrații este nevoie astăzi, în continuare, de democratizare.
Nu poți democratiza fără a lua în seamă, ca al doilea pas, starea de fapt. „Democrația liberală” este îmbrățișată pe o mare suprafață a lumii, dar democrația s-a diferențiat în ultimele decenii. Pe scenă au luat loc „democrația cetățenească” a unor țări europene, „democrația cu caracteristici naționale” a Chinei, „democrația dirijată” a Rusiei și, probabil, alte modelări. Democrațiile prezintă particularități de la o țară la alta. Nu rezolvă nimic eludarea diferențierii, dar rămâne mereu calea mai bună a conlucrării în scopul democratizării în continuare.
Consecvent cu democrația este respectul voinței politice a unei comunități. Acesta este al treilea pas. „Promovarea externă a democrației”, care s-a încercat în deceniile ultime, conține o „ambivalență” (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung, 2017, p.55). Și „promovarea externă” și „promovarea doar internă” au nevoie astfel de o evaluare critică din perspectiva „evitării dominației” și luând drept valoare conducătoare „autodeterminarea” democratică a comunităților (p.442). La Harvard s-a tras concluzia și mai directă: „Dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou destinul în mâini” (Yasha Mounk, op.cit., p.27). Nu există alternativă!
Altfel, nu altcineva decât un campion al democrației de azi a și scris: „democrația pe care noi o promovăm în multe părți ale lumii este parte integrantă a transformării spre noi forme de autoritarism” (Robert Kaplan, Was Democracy Just a Momentum?, în „The Atlantic”, dec., 1997, p.55 și urm.). Căci de „promovarea externă a democrației” au profitat noi clici străine de democrație, iar democrațiile existente nu au mai progresat datorită proastei calități a multor „democrați”.
Democratizarea operată de cei implicați este deviza sănătoasă. Ca un al patrulea pas, ea înseamnă: a da o diagnoză lucidă; a restabili dezbaterea publică; a informa publicul; a reactiva tripartiția puterilor; a respecta nu doar statul de drept, ci statul de drept democratic; a cultiva distincția dintre interesul public și interesul unor grupuri care se dau ca public; a reuni democrația cu meritocrația – căci au proliferat autoritarisme meritocratice și democrații mediocratice, dacă nu chiar stupidocratice.
În urmă cu mai bine de un deceniu s-a vorbit fără ezitare de „patologia rațiunii” (de pildă, izolarea rațiunii de sens) și de „patologia religiei” (de exemplu, prelungirea credinței cu terorismul) (vezi Jürgen Habermas, Joseph Ratzinger, Dialectica secularizării. Asupra rațiunii și credinței, Apostrof, 2006). Azi au ajuns să fie afectate de maladii nu numai aceste domenii ce păreau ferite de păcatele lumii, ci și democrația.
Prima maladie care te izbește este „apatia civică”. Când cetățeni cărora li se amputează venituri, libertăți și drepturi stau pasivi, nu are cum să fie democrație. Nu are cum să fie nici atunci când se stă pasiv la fraudarea voturilor!
Apatia acompaniază de obicei „trădarea intelectualilor”. Un istoric a remarcat: „Toate trăsăturile menţionate […] – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei membri brilianți au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajelor funcției și relațiilor la vârf – au existat în România într-o mare măsură. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă […] Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene” (Hugh Seton Watson, Eastern Europe Between the Wars, 1945). Cine poate contesta diagnoza? Cine-i tăgăduiește valabilitatea?
O altă maladie este „lipsa culturii civice”. Când inși ajunși să decidă în democrații, sunt incapabili să înțeleagă Constituția și își mint concetățenii, te-ai lămurit. Sau „intelectuali” care repetă clișeele propagandei!
„Incapacitatea adevărului” este o maladie. Se apelează fără jenă la falsuri gen „am obținut 81 de miliarde de euro pentru voi”, când este vorba de alocări bugetare multianuale, sau „am avut două discuții cu președintele american”, când a fost vorba de saluturi în trecere, fără efect măcar pe site-ul oficial al instituției respective. Fapt este că adevărurile, în unele democrații, țin un mandat! Or, nici democrația nu durează fără adevăr la propriu.
Este răspândită astăzi „înțelegerea primară a politicii ca luptă”. După dispariția partidului comunist, această înțelegere a revenit exact la cei care se bat cu pumnul în piept că sunt pe partea opusă. În ea se refugiază falși democrați, care reiau schema lui Carl Schmitt a „politicii ca relație amic-inamic”. Aceasta nu a rezolvat vreo problemă a societății, dar a adus degradarea. Iar presa ce se înțelege pe sine drept purtător de cuvânt al luptei cuiva nu poate servi, nici ea, democrația.
Maladie gravă este „ignorarea legitimării democratice”. De aceea, se și ajunge la alte situații jenante. De pildă, aceea în care un „președinte” ales cu o treime din voturile electoratului numește „guvernul meu”, susținut de o cincime din electorat, și împreună duc performanțele unei țări (economie, venituri, educație, sport etc.) în jos.
Datorită oboselii, frustrării și deziluzionării din societate, urcă la decizii și se impun grupuri străine de interesul public (Colin Crouch, Postdemocrazia, 2003). În multe democrații s-a alunecat în „plutocrație”. O elită conduce în dauna voinței politice a cetățenilor.
În multe democrații s-a creat „cleptocrație”. Neexistând capacitatea proiectării, a integrării societății și a punerii în mișcare a forțelor creative, se ajunge, cum se vede ușor în jur, la mituire cvasigeneralizată (Sarah Chayes, Thieves of States, 2015, p.32). O tolerează mai multe forțe decât se închipuie!
O altă maladie este aceea a „democrației cu Securitate”. Când la decizii ajung inși care nu au merite, nici valoare și nici soluții ca să se mențină, ei apelează la serviciile secrete. Dacă nu cumva chiar acestea i-au pus în funcții! Emblematic este „protocolul” dintre noua Securitate-procurori-judecători, ce funcționează în România din 2010 încoace – foarte probabil maximumul degradării în democrațiile din Europa actuală. Nu poate mira rezultatul general: o țară cu cea mai mare emigrație în timp de pace, cu calificări în scădere, cu cea mai puțină lectură pe cap de locuitor, cu cel mai mare abandon școlar și cu alți indicatori deloc acceptabili.
În unele cazuri, democrația cade în „stupidocrație” (cum sugera Carlo M.Cipolla), în românește, mai exact tradus, în „prostocrație”. Aceasta desemnează situația în care, într-un stat, cineva ajunge la decizie mai mult sau mai puțin întâmplător, pentru ca, apoi, combinând nepriceperea cu sărăcia răspunderii, să încalce Constituția și, apelând la forțe oculte, să desemneze în funcții inși de nivel scăzut pentru a se sprijini reciproc. Rezultatele sunt catastrofale! Un regim prostocratic nu poate oferi nici măcar proiecte pe nevoile propriei țări.
Maladiile amintite nu sunt pretutindeni. Democrația ca atare funcționează, totuși, în lume, încât pesimismul nu are temeiuri. Oamenii își aleg reprezentanții, aceștia sunt responsabili, iar instituțiile îi trag la răspundere.
Democrația este fragilă ca orice operă umană. Dar maladiile trecute în revistă o fragilizează și mai mult. Doar aplicând tratamente adecvate ea se poate reînvigora. (Din volumul A.Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)
Andrei Marga