Alexandru Dărăban: Șoricoi și șoricoaie în justiție

Într-un mare palat de marmură, luminat de candelabre grele și păzit de uși masive, trăia o colonie nevăzută de șoricoi și șoricoaie. Nu erau șoricei obișnuiți, de pivniță, ci unii bine îmbrăcați, cu robe miniaturale, cu glasuri sigure și cu o uimitoare abilitate de a se strecura printre fisurile legii. Acesta era Palatul Justiției, iar micile rozătoare ajunseseră să-l considere casa lor de drept.

La început, șoricoii veniseră atrași de firimiturile neglijenței: o hotărâre amânată, o semnătură grăbită, o tăcere suspect de convenabilă. Cu timpul, însă, nu s-au mai mulțumit cu resturi. Au început să roadă din temelia încrederii, din dosarele prăfuite și din conștiința celor care ar fi trebuit să apere dreptatea. Șoricoaiele, la fel de dibace, știau să zâmbească, să șoptească și să se strecoare acolo unde legea ar fi trebuit să fie dreaptă și oarbă.

În această lume inversată, dreptatea nu mai era o balanță echilibrată, ci o bucată de cașcaval, trasă când într-o parte, când în alta, în funcție de cine avea dinții mai ascuțiți. Cei mici și onești rămâneau pe dinafară, privind neputincioși cum șoricoii cei grași se îngrașă și mai tare, ascunși în spatele unor paragrafe interpretate convenabil.

Grav nu este faptul că șoricoii există - ei au existat dintotdeauna, în orice clădire și în orice sistem. Adevărata problemă apare atunci când pisica doarme. Când vigilența dispare, când legea nu mai este aplicată, ci negociată, rozătoarele devin stăpâne. Iar justiția, în loc să fie un bastion al corectitudinii, se transformă într-un labirint de galerii întunecate.

Totuși, speranța nu moare nici în cele mai roase ziduri. Există încă oameni care aud zgomotul din pereți, care refuză să creadă că trosnetul este normal. Ei sunt cei care aprind lumina, care cer curățenie, care nu acceptă ca dreptatea să fie mâncată pe ascuns. Pentru că, într-o societate sănătoasă, justiția nu trebuie să fie locul unde prosperă șoricoii, ci spațiul în care adevărul stă drept și nu se teme de nimeni.

În fond, nu este vorba despre șoricoii și șoricoaiele din justiție, ci despre cât de mult suntem dispuși să tolerăm prezența lor. Iar răspunsul la această întrebare spune mai multe despre noi decât despre ei.

Alexandru Dărăban