Justiţia-a treia putere în stat sau cenuşăreasa satului?

“Dreptatea nu este nimic fără putere.”(M.Eminescu)

La baza unui stat democratic trebuie să stea în mod obligatoriu legea. “Dura lex,sed lex”- deci aspră, dreaptă şi mai ales la fel pentru rege ca şi pentru omul de rând, adică pentru toţi. Imperiul Roman sau Bizantin- ca simboluri ale civilizaţiei- au dăinuit câte un mileniu fiindcă s-au bazat pe forţa dreptului, a legii. “Un stat fără lege, respectiv o justiţie dreaptă seamănă cu o peşteră de tâlhari”- spunea un filosof .

Asistăm în prezent la un conflict între puterea executivă căreia i s-a raliat preşedintele ţării, renunţând la echidistanţa presupusă de funcţia în stat şi Justiţia română. “Împăratul- spunea un gânditor din secolul al XIX-lea – trebuie să fie un iubitor de dreptate mai mult decât ceilalţi.” Normal este ca între cele trei puteri de bază, stâlpi ai democraţiei, să existe un echilibru de putere şi de situaţie materială, respectiv renumerare. În realitate, parlamentarii au avut totdeauna o situaţie dominantă salarial, ajustată recent cu un generos 20%, iar numitul stat nu poate suporta ca şi Justiţia să fie în acelaşi statut ce i-ar permite independenţă şi exercitarea actului profesional în condiţii normale, măcar apropiindu-se, nu egalizând, Doamne fereşte, condiţia magistratului din statele Uniunii Europene. Puterea înseamnă independenţă. Dar… se vrea realmente independenţa justiţiei? Convine foarte bine unor ştiute interese ca magistraţii să fie înecaţi în dosare pentru a fofila interese obscure. Idem de a fi ţinuţi material într-o condiţie cât mai joasă spre a fi mai sensibili la ingerinţa factorului politic.

Cunosc preabine personal situaţia concretă la faţa locului şi sunt convins că marele public nu-şi face idee despre stressul incredibil la care sunt supuşi magistraţii. Nu voi demonstra cu statistici şi număr imens de dosare, ci voi spune cititorului, un fapt uman, ce ţine de sănătate: aproape toţi cei ce lucrează în justiţie sunt nişte oameni ce se îmbolnăvesc la locul de muncă într-o proporţie de necrezut!

Comuniştii nu puteau suporta chiaburimea pentru că o ducea mai bine material şi a făcut eforturi să o desfiinţeze fizic. Astăzi se spune ca şi despre chiaburi că “magistraţii au pretenţii salariale exagerate”. Adică să fie putere în stat, dar numai cu numele, nu şi cu statutul real. Nu cumva să se pună odată societatea pe calea dreptului şi legii! La fel este cu educaţia, declarată mincinos “prioritate naţională” şi ţinută în mizerie şi desconsiderare de două decenii. Trebuie să-i înţelegem pe cei ce ne guvernează, căci dacă profesorii ar fi plătiţi omeneşte, dacă justiţia ar fi justiţie, cu un statut material de independenţă, dacă medicul ar fi renumerat omeneşte spre a nu întinde mâna la cel ce moare, atunci cum s-ar mai putea risipi banul public cum se risipeşte şi se fură azi şi cum am putea sta atât de commod în capul statelor celor mai corupte?? Trebuie renunţat la ceva: la furt, risipă sau la dreptate. Deocamdată se renunţă tot la al doilea element, fiindcă scârba de dreptate este la noi cronică. Să observăm alergia tutoror potentaţilor care au trebuit să treacă prin faţa procurorilor. Sunt oameni care au ajuns să urască visceral justiţia şi oamenii ei la propriu şi evident că o doresc cât mai slabă, dacă nu pot s-o facă inexistentă.

Admir solidaritatea celor din justiţie, solidaritate ce a lipsit totdeauna profesorilor, care fie au fost vânduţi de proprii lideri, fie nu s-au dovedit la fel de consecvenţi în efortul solicitant. Cunoaştem presiunile enorme care se fac asupra unui segment sau altuia din cei ce servesc justiţia. S-a ajuns la ameninţări fizice la adresa celor din conducerea Asociaţiei Magistraţilor, fapte ruşinoase devoalate curajos de dna. Mona Pivniceru. Admirăm demnitatea, ţinuta morală a corpului judecătoresc în faţa tuturor adversităţilor, manipulărilor şi cabalelor. Trebuie ca dreptatea să aibă răsară de undeva într-o societate bolnavă cum este cea de azi. Noi, profesorii, n-am reuşit să neschimbăm statutul, ci dimpotrivă, el s-a dovedit tot mai vitregit. Poate magistraţţii vor reuşi. Le dorim aceasta, căci lume fără dreptate nu se poate. De unde trebuie să înceapă a se schimba societatea noastră dacă nu tocmai de la exercitarea actului de justiţie într-o societate ca aceasta în care trăim?