Andrei Marga: Colapsul noii plutocrații

Maladiile democrației nu sunt astăzi puține. „Plutocrația” – care înseamnă, concis, „deținere de putere în virtutea averii” – o amenință dintotdeauna. Ea nu a avut avocați de anvergură, precum alte curente politice – conservatorismul pe Edmund Burke, democrația pe Thomas Jefferson sau John Stuart Mill, socialismul pe  Fourier și Marx, anarhismul pe Bakunin și Kropotkin, dictatura personală pe Carl Schmitt. Dar acest fapt nu a făcut plutocrația mai puțin prezentă în viața societăților.

Desigur, nu averea este problema – este bine ca oamenii să nu fie săraci, să aibă cât mai mulți avere și ea să fie cât mai semnificativă. Problema este azi folosirea forței ei pentru a bloca schimbările la care ar putea duce voința cetățenilor.

Plutocrația se ascunde frecvent sub „expertocrație”. Aceasta se observă și la noi, când  „specialiști” închipuiți se lansează în categorisiri arbitrare de oameni și vor să decidă soarta comunităților. Ignorând nedreptățile și lipsiți de cunoștințe, aceștia propun abordarea clinică a cetățenilor! Ei nu știu că, în chestiuni comunitare, o asemenea abordare vine după ce și-au spus cuvântul analizele economice, sociologia și dreptul, cel puțin. Ei iau în răspăr, cu jenantă lipsă de cultură, religia unor compatrioți – care este, totuși, religia Părinților Bisericii, a lui Dumitru Stăniloae și Bartolomeu Anania. Nu mai evoc recursul inșilor la „legitimări” ridicole – mai nou la „legitimarea prin informări ale serviciilor secrete”, care nu se practică nicăieri și pune capăt democrației.

Originile noii plutocrații sunt diverse, precum sursele diferențierii averilor. Bunăoară, în creștere economică unii o iau înaintea altora, iar în crize unii se prăbușesc mai devreme. Diferențierea vine și din valorificarea de șanse pe piața creditelor și, mai nou, din exploatarea de poziții în administrație. În țări în care justiția nu contează, frauda din bunuri publice, corupția și cleptocrația sunt azi surse de diferențiere în societate – o spun temeinice analize internaționale.  

În discuția de azi despre starea democrației, a devenit un leitmotiv să se atace ceea ce se petrece, dar să se ascundă realități incomode. Autoarea care a dat tonul, Anne Applebaum, a plecat justificat de la constatarea că Alexander Hamilton, John Adams, Thomas Jefferson au clădit democrația în America „pe baza dezbaterii raționale, rațiunii și compromisului, dar ei nu și-au făcut vreo iluzie asupra naturii umane. Ei știau că oamenii pot sucomba uneori în <pasiuni>, ca să folosim cuvântul lor de modă veche. Ei au știut că orice sistem politic construit pe logică și raționalitate a fost totdeauna expus riscului dinspre izbucnirea iraționalului” (Twilight of Democracy. The Seductive Lure of Authoritarianism, Doubleday, New York, 2020, p. 15). Cunoscuta publicistă acuză imediat și sever alunecarea democrației în „irațional”, „autoritarianism”, „populism”, „iliberalism” și alte maladii.

Spun însă aceste parole totul despre starea democrației de astăzi? Răspunsul meu este că renumita autoare are dreptate să semnaleze indicii de criză a democrației. Numai că domnia sa vede realitatea cu ochelarii celor care cred că democrație este doar ceea ce ei acceptă. Or, să recunoaștem, creatorii democrației americane au gândit altfel. Democrația era pentru ei cadrul în care fiecare cetățean este liber și are șansa la cuvânt și la ascultare. Democrația exclude din start  discriminarea.

Să recunoaștem, așadar, că termenul „irațional” este rău folosit dacă este aplicat celor care nu acceptă deciziile nedemocratice ale unor regimuri. Și la noi, propagandiștii actualei guvernări socotesc că opoziția la aceasta ar proceda „irațional”. Ei îi acuză de „autoritarianism” nu pe cei care disprețuiesc opinia cetățenilor, care sunt chiar patronii lor, ci mai ales pe cei care-și asumă să lupte pentru suprimarea abuzurilor. Aceiași propagandiști discreditează ca „populism” faptul că unii lideri se preocupă să mobilizeze electoratul pentru a înlătura  incompetența, frauda și corupția. Or,„populism”, la propriu, înseamnă cu totul altceva – promisiuni nerealiste pentru a obține putere. Propagandiștii  îi iau, greșit, ca „iliberali” pe cei care observă că doar cu mijloace retorice nu se mai suprimă azi birocrația. Acum, propagandiștii acuză „extremismul” – tot printr-o confuzie grosolană – căci extremist nu poate fi cel care respectă Constituția democratică a țării sale.

Pe scurt, Anne Applebaum și cei care o urmează ar avea dreptate dacă ar include în discuție noua plutocrație, care s-a creat în spatele fațadei democrației din ultimele decenii. O luare în seamă și analiza plutocrației de azi le infirmă susținerile.

Mai nou, într-o propagandă prost informată, la noi se face caz de „proeuropeni” și „proatlantici”. S-a ajuns ca impostori, mustind de incompetență, să ia la rost oameni cu bună pregătire și devotați țării lor, cum că nu ar fi destul de „pro-”! Nu mai insist asupra faptului că se dau „proeuropeni” inși care nu au la activ ceva proeuropean, dacă nu cumva s-au chiar opus  la momentul oportun măsurilor de cuplare la Europa. Iar apoi au fraudat. Se dau pompos  „proamericani” inși care ciupesc din America formule din reclamă, dar nu pricep cultura și democrația ei. Nu insist  asupra lipsei de cultură ce se ascunde de obicei în spatele unor distincții atât de demagogice.

 Observ doar că din împrejurarea că cineva critică starea Europei unite de astăzi nu rezultă că este „antieuropean”. În definitiv, cei mai lucizi, cultivați și responsabili economiști, juriști, sociologi și filosofi de azi sunt critici față de deciziile și starea Uniunii Europene, fără ca cineva cu cap să-i considere „antieuropeni”.

Concentrând însă și mai mult discuția asupra democrației, este clar că aceasta este lovită azi de maladii, dar nu ele sunt la originea crizei democrației. S-ar putea ca democrația să intre în criză tocmai datorită unor lacune lăuntrice – nu numai datorită „șefilor” care o aplică.

În prima decadă a acestui secol, ca mulți alții, am fost exasperat de ruperea decidenților de restul cetățenilor, realitate ce se contura în democrații europene. Am argumentat, deja în 2009, într-o conferință internațională, că este prea mic și slab reglementat în teoria democrației controlul alegătorilor asupra aleșilor (Challenges, Values, and Vision. The University of the 21st Century, 2011, pp. 413-433). Observam că, în fapt, unii „aleși” îi reiau tacit pe Mussolini și Hitler, scot deciziile de sub controlul cetățenilor și degradează democrația. Am propus instituirea, prin regulile democrației înseși, a unui mecanism de control permanent din partea cetățenilor asupra aleșilor, după actul alegerilor.  

Propunerea s-a dovedit premonitorie, căci istoria a luat, din nefericire, cursul slăbirii democrației. În loc să recurgă, inclusiv ca „democrat”, la grandioasa viziune a lui John Dewey a „democrației ca formă de viață”, Joe Biden a aplicat formula sumară a lui Karl Popper, conform căreia sunt în lumea modernă două feluri de regimuri – „democrație, în care guvernele se schimbă fără vărsare de sânge, și despoție, în care nu se face aceasta” (Auf der Suche nach einer besseren Welt, 1995). Din această formulă, a dedus apoi sensul istoriei și, pe baza ei, a luat decizii discriminatorii, cu urmările funeste de azi.

Or, cum bine a observat cel mai bun istoric de astăzi al ideilor politice, „conceptul de politică la Popper este gol – despre simțul comunității, virtutea cetățenească sau binele comun  nu este vorba. În afară de controlul puterii, care este în fapt indispensabil, nu pare să existe vreun conținut perceptibil al controlării puterii” (Henning Ottmann, Geschichte des politischen Denkens, J.B.Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012, Band 4/2). Joe Biden a adăugat popperismului sectarismul și „alianța internațională contra autoritarismului”, pe care le-a raportat ca succese.

Numai că ruptă de cunoașterea istoriei, formula lui Karl Popper a dus în impas. Ea nu a dizolvat undeva autoritarismul. Pe unele democrații le-a desfigurat însă și le-a făcut autoritare. Ca urmare, faptele, semnalate de actuala administrație americană sunt de neeludat: crearea unui „stat paralel (deep state)”; instrumentarea justiției împotriva rivalilor politici; reluarea „corectitudinii politice” a anilor cincizeci; subminarea „libertății de exprimare” și manipularea mediatică pe scară mare; exceptarea rudelor decidenților de la sancțiunile justiției.

Desigur că democrația își menține superioritatea față de orice autoritarism. Faptul că oamenii își pot alege liderii a fost și rămâne o realizare istorică de importanță crucială – etic, juridic, social, economic și cultural – chiar dacă democrația nu se lasă redusă nicidecum la asemenea alegere. Mai mult, societățile de complexitatea celor în care trăim nu pot fi gestionate fără democrație. Ca urmare, chestiunea nu-i de a găsi alternative – nici nu există alternativă de aceeași valoare la democrație. Chestiunea este azi de a găsi acea formă și acea practică a democrației care-i pune în valoare superioritatea.

Punerea în valoare a democrației are azi printre condiții conștientizarea  dificultăților ei. Sunt în plină expansiune semnalările „crepusculului democrației” (vezi, de pildă, Steven Levitsky, Daniel Ziblatt, How Democracies Die: What History Reveals About Our Future, 2018; Veith Selk, Demokratiedämmerung, 2023). Asupra lor voi face însă considerații mai largi în alt loc.

Dar  întrebarea dacă cetățenii se regăsesc în democrația de azi trebuie pusă cât se poate de direct și de clar. Căci, așa cum este practicată acum, democrația nu mai este iconică.

De aceea, în filosofia politică am promovat o seamă de observații și distincții noi: observația că diluarea „guvernării” în „guvernanță”, antrenată de neoliberalism, destramă democrația (Guvernare și guvernanță. Un viraj al democrației?, 2013); distincția între „stat de drept” și „stat drept”; distincția între „stat de drept” și „stat de drept democratic”; observația că legitimări practicate de decidenții de astăzi – „legitimarea prin pericol național”, „legitimarea prin comanda instituțiilor de forță”, „legitimarea prin ce spune Europa” etc. –  ruinează democrația (Statul actual,2021); distincția între „democrație creată din afară” și „democrație generată dinăuntru”; observația că este necesară evaluarea statelor și după calibrul decidenților, pe gama „meritocrație”, „mediocrație”, „prostocrație”; observația că pericolul unui „nou feudalism” (Soarta democrației, 2022) pândește de aproape în democrații de astăzi.

Asemenea observații și distincții ne aduc la realitate. Între timp, a intervenit, salutar, o luare de poziție de cel mai larg ecou. Recent, Donald Trump a tras concluzia ce se impunea după evoluția neoliberală a democrațiilor: „Atunci când oameni sunt uitați, lumea se fracturează. Numai ascultând și răspunzând la vocile celor uitați putem crea un viitor strălucit care este cu adevărat împărtășit de toți. Măreția națiunii este mai mult decât suma produselor ei. Măreția unei națiuni este suma cetățenilor ei, valorilor, mândriei, iubirii, devoțiunii și caracterului oamenilor care numesc acea națiune casa lor”. (Davos, ian, 2025). Este o concluzie ce poate fi azi de cotitură.

Nu este greu de văzut ce fracturi generează plutocrația „democratică” în Europa. Să rămânem doar la caracteristica izbitoare a ultimelor luni. În unele state, se respinge apriori, dincolo de normalele coalizări, nu altceva decât accesul la guvernare al unor partide ce respectă cadrul constituțional. Se vor interdicții pentru rivali, deși aceștia au fost aleși tot de cetățeni, la fel ca cei care au deja mâna pe guvernare.

Asistăm, din păcate, la împiedicarea cu mijloacele statului a alternanței după reguli democratice la decizii, ceea ce, în fapt, privatizează statul.  Or, interdicția apriori aplicată rivalilor nu rezolvă vreo dificultate, nu este politică matură și distruge democrația. Oricând, interdicției îi este de preferat politica bine elaborată și bine practicată. Abia aceasta favorizează democrația. În fond, democrația se poate apăra doar cu mijloace democratice.

Ca să ne dăm seama la ce a dus plutocrația în România este destul să reținem faptul, de rar primitivism, al anulării alegerilor prezidențiale din 2024 de către Curtea Constituțională, sub comanda unor decidenți pe cât de rudimentari, pe atât de dăunători. Destul să observăm incapacitatea de a ieși din această criză gravă. Căci, în ochii lumii civilizate, nimic nu compromite mai mult o țară decât o asemenea aberație.

Trei aspecte sunt în aceste zile șocante. Primul este eronata lectură a Constituției. Legea fundamentală a țării consideră „definitive și obligatorii” deciziile Curții Constituționale din aria ei de competență, cea a verificării conformității cu Constituția, dar nu și alte decizii.  Decizia de anulare a alegerilor nu intră nicidecum în competența constituțională a Curții Constituționale. Nu intră nici decizia de oprire a unor candidați  câtă vreme nu s-a pronunțat o instanță judiciară propriu-zisă.

Apoi, este șocantă lipsa de cultură juridică a acelor juriști care exaltă lectura eronată a Constituției și socotesc definitivă și iau ca sfântă anularea amintită. Ei invocă legea – când se știe că în România de azi legislația este plină de soluții conceptual anacronice și lingvistic greșite – dar nu se întreabă dacă juristul nu ar trebui să-și urmeze și conștiința. Presupunând, desigur, că a învățat ce este dreptatea.  Nu vă de ce nu iau ca sfinte, adevărul, libertatea, dreptatea, ci fac mătănii în fața unor erori.

Mai departe, este șocantă lipsa de profesionalism și imoralitatea unor instanțe judiciare. Acestea puteau constata de la început extinderea abuzivă a competențelor Curții Constituționale și infracțiunile comise de membrii ei. Au preferat, însă, în „disciplina” instituțională prost înțeleasă din viața publică actuală din țară, să nu-și pericliteze carierele în fața „șefilor”. Sub asemenea auspicii, cetățenii României sunt condamnați  de „aleșii” lor de azi să aștepte la infinit dreptatea, căci justiția și căutarea dreptății au încetat.   

Penibilitatea noii plutocrații este uimitoare sub mai toate laturile manifestării ei. Cine compune însă plutocrația ce duce în jos România actuală? Nu este greu de observat că unii au pus mâna pe averi prin privatizare, așa necalificat cum s-a făcut aceasta. Ei au știut unde, când și cum se pot însuși bunuri. Mulți, dintre cei cu funcții au risipit bunuri publice în buzunare diverse. Nu a stat deoparte mulțimea de nulități ce-i servesc și acum și au ajuns la indemnizații fără acoperire într-o țară sleită de hoție. Nepotismul și securismul, care au dus la cea mai gravă răsturnare a ierarhiei de valori din istoria țării, reproduc noua plutocrație.

Ce efecte are noua plutocrație este evident. Sărăcia extinsă mai mult decât oriunde în Europa, traiul cotidian pe datorie, incapacitatea de a articula un program viabil, cea mai amplă emigrare de cetățeni în condiții de pace, reformele distruse în administrație, educație și alte domenii, caricaturizarea politicii externe, cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor și cel mai ridicat analfabetism funcțional din Europa, scăderea profesionalismului, compromiterea țării sunt printre „performanțele” ei.

Asemenea indicatori sunt suficienți pentru a vorbi justificat de colapsul noii plutocrații, chiar dacă ea se proptește cu orice mijloc al  statului. Cu cât își prelungește rolul, cu atât cetățenii vor plăti. A acționa pentru alternativa democratică care să înlocuiască neîntârziat noua plutocrație este acum calea spre o Românie liberă și emancipată. (Din volumul A. Marga, Reconstrucția Europei, în curs de publicare)

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a