Icu Crăciun: TRIBUNA din 1910. Năsăud

În publicația Tribuna din 9/22 mai 1910 (nr. 101, anul XIV), ce se tipărea la Arad, a apărut un articol nesemnat, intitulat „Năsăud și Sasca. Demoralizarea din Năsăud. - Politica de mandate din Lugoj”. Pe noi ne-a interesat doar ceea ce s-a scris despre Năsăud. Astfel, am aflat că în 1910 s-au făcut „opintiri netrebnice pentru a se zădărnici o candidatură națională”. Mai mult, „O parte a cărturarilor de acolo sunt trecuți pe față la dezertori. Aceștia au avut nerușinarea a iscăli un convocator tipărit în tipografia jupânului Schwartz în favorul renegatului Ioan Ciocan, următorii: Ioan Gheție dir. gimn., Virgil Șotropa prof., Paliko Ferencz, Simion Pop ingin., Dr. Paul Tanco prof., Alexandru Haliță profesor, Junglin Jamos, Fejes Zoltan, Emil Domide,  prof., Dr. Alexiu David adv., Iulian Marțian, dir. de bancă, Clement Grivase învăț., etc. Ne putem face idee ce adâncă demoralizare națională trebuie să domnească în societatea din Năsăud, unde s’au găsit atâți oameni de acest trist curaj, care să iscălească un astfel de document de rușine”. În continuare, este criticată și „atitudinea șovăielnică a comitetului comitatens român, în frunte cu președintele Ciuta”, care s-a împotrivit „unei candidaturi naționale” în persoana d-lui Dr. Victor Onișor. Delegațiunea centrală a trimis două depeșe către „dl Dr. Tudor Moisil, secretarul comitetului comitatens prin care nu aprobă hotărârea clubului, întrucât „Lumea românească este indignată”, și o alta „Către alegătorii partidului național român din cercul electoral Năsăud” prin care atrage atenția că „în toate candidaturile le face comitetul central electoral, cluburile comitatense nu au îndreptățirea a dispune despre soarta cercurilor”. „În consecință, a dat ordin ca să candideze d. Dr. Victor Onișor și să înceapă lupta”. În final, îndeamnă „pe toți alegătorii partidului național român să se grupeze pe lângă steagul d-lui Dr. Victor Onișor”. Menționăm că Victor Onișor s-a născut în Zagra în 1874 și a decedat în 1932. A fost absolvent al Facultății de Drept din Cluj. A fost profesor și avocat. El a înființat publicația „Gazeta Bistriței”. Este prototipul avocatului Victor Grofșoru din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu.

Astăzi, credem că Ion Ciocan a fost judecat prea aspru de mulți contemporani, inclusiv de N. Iorga, care, la moartea acestuia, a scris necrologul: „Un mort care se îngroapă: I. Ciocan”, pe care îl reproducem integral mai la vale: „A murit bietul Ciocan, adică, mai exact, pe răposatul Ciocan îl pun în mormânt la Năsăud. Și așa și este: a murit la Pesta. Biet om, fără talent și chemare, s-a lăsat a fi făcut de Bonffy (Desideriu Banffy (1843-1911 – om politic naționalist ungur; apud, N. Iorga – Pagini alese, Ed. pentru literatură, antologie și studiu introductiv de M. Berza, Buc., 1965, p. 53), amicul său, profesor de limba și literatura română la Universitatea din Pesta, obiecte pe care le știa cât și Bonffy. Era un renegat de școală veche bietul Ciocan. Mânca leafa și tăcea din gură. Nu scria: parcă era cineva să i-o ceară! Acum își lasă averea, se zice, școlilor românești. Și, când te gândești la altfel de renegați de școală nouă, cari fac cărți și se mișcă neastâmpărat, te prinde un sentiment blând pentru omul cuminte care a fost Ciocan// În zilele lui Șeghescu (născut 1873 -? – profesor budapestan, român de origine, a luat violente atitudini împotriva luptei de eliberare națională a românilor din Transilvania – informație din 1940), o lacrimă pentru bietul Ciocan”.

Cititorul trebuie să știe că Ion Ciocan s-a născut în 19 februarie 1850 în Mocod (tatăl său fiind învățător), a urmat Școala normală și Gimnaziul superior românesc în Năsăud, luându-și bacalaureatul în 1871, apoi Universitatea din Viena (teologia) ca bursier al Seminarului „Sfânta Barbara”, dar a renunțat în favoarea filosofiei. Din semestrul al II-lea, 1871-1872, a frecventat Universitatea din Graz, după care, între 1872-1874, a urmat filosofia la Budapesta. Pentru a obține diploma de profesor și-a prelungit șederea în Budapesta încă 4 ani, perioadă în care a lucrat ca redactor la „Albina”; în 1878, primește diploma, având ca specialități română-geografie, secundar istorie. În 1878 ajunge profesor la Gimnaziul din Năsăud, iar în 1882, devine profesor titular și diriginte, dar și director. În 1882, s-a căsătorit cu Amalia Piciu cu care n-a avut copii. Din 1886 este președinte al „Fondurilor școlare năsăudene”. În anul 1890, este decorat cu „Crucea de cavaler” de către împăratul Franz Josef. Sub diligența sa, s-a construit gimnaziul din Năsăud. În 1896, a ajuns deputat al cercului Năsăud pentru Parlamentul de la Budapesta. În 1898 a devenit profesor la catedra de limba și literatura română la Universitatea Pazmany Peter din Budapesta; aici, va rămâne până la pensionare, în 1909. Ca profesor universitar, a creat Fundația „Amalia Ciocan”, scopul acesteia fiind acordarea de burse studenților români care se remarcau în domeniul limbii și literaturii române. A murit în 6 septembrie 1915.

Omul trebuie judecat și după faptele bune făcute în timpul vieții, dar, deseori, o „etichetă” pusă de contemporani nu se mai poate dezlipi niciodată.

                                                                                  Icu Crăciun