PRO-VERBE: Nimeni nu se pricepe mai bine decât agresorul să pozeze în victimă

“Nimeni nu se pricepe mai bine decât agresorul să pozeze în victimă” ne spune o vorbă înțeleaptă care ar merita să fie proverbială și larg cunoscută pentru că denotă o realitate pe care o întâlnim tot mai des.

            Există o “artă  teatrală”, o mare prefăcătorie în felul în care, cel care provoacă și întreține conflicte,  își spală propriile fapte ticăloase cu lacrimi false. Cel care a aruncat piatra se apleacă primul să-și bandajeze mâinile, spunând că a fost rănit și lumea îl crede, pentru că suferința, chiar mimată, are întotdeauna mai multă forță decât tăcerea lucidă a celui nedreptățit și lovit. Cel ce atacă primul spune că a făcut asta ca să se apere.

                  Oamenii de nimic, care aprind conflictele în funcție de interesele lor, sunt adesea maeștri ai deghizării în victime, și viclenia le este știință. Își decorează vina cu gesturi lente, cu vorbe moi, cu aerul omului „profund neînțeles”. În realitate, nu caută iertare, ci spectatori pentru că statutul de “victimă” nu mai e o stare, ci un rol. Iar scena vieții le oferă mereu un public credul, gata să plângă la momentul potrivit.

                 Adevărul, în schimb, nu are regie, el este a lui Dumnezeu. El stă tăcut în spatele cortinei, știind că nu va primi aplauze. Pentru că sinceritatea, atunci când doare, e nepopulară, iar minciuna cu voce tremurată este mereu cuceritoare.

                Cei care provoacă răul și apoi se plâng de el seamănă cu acei oameni care trag ploaia peste sat și apoi se plâng că li s-au udat hainele ca să își acopere mârșăvia în ochii celorlalți. De aceea, poate, lumea e plină de victime voluntare - ființe care se hrănesc cu mila publicului, transformând vina în merit și agresiunea în fragilitate, iar asta face ca în spatele fiecărui conflict să rămână o tăcere grea, a celui care știe adevărul, dar nu-l mai poate spune fără să fie acuzat că rănește.

                   Când  lacrima de crocodil a celui vinovat are mai multă putere decât  cuvântul demn al celui rănit, se naște încă o injustiție a zilelor noastre.

***

ALEXANDRU UIUIU este scriitor și jurnalist, născut în Feldru BN, absolvent al Facultății de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca, având titlul științific de Doctor obținut la U.B.B.. A fost redactor-şef adjunct al cotidianului „Actualitatea BN" în 1998, debutând scriitoricește în 1988 la „Vatra" cu un grupaj de proză scurtă. A colaborat cu eseuri, recenzii, studii, proză la publicațiile „Familia", „Mișcarea Literară”,"Euphorion",Contrapunct", „Luceafărul", „Steaua", „Hyperion", etc. A publicat: „Ridicarea în genunchi” (roman 1999), „Socrate - Poetul” (prozo - poeme, 2000), „Aşteptând-o pe Godette” (teatru, 2003), „Sfîşierea sau a doua venire” (2006), Țara ascunsă (În 2012 volumul I, 2018 volumul II), „Agentul de vînzări” (2019), Fereastra din tavan (teatru, 2023).