Andrei Marga: Ce înseamnă proeuropean?

   Vădit incapabili, în România responsabili politici și intelectuali nu se uită la ceea ce au făcut și pot face și mută discuția în jurul vorbelor goale. Ei se joacă cu cuvinte, ca să nu spunem, cu noțiuni, căci nu par să le stăpânească pe acestea.

       Desigur, inși care lansează vorbe sunt oriunde. Numai că  la noi au ajuns să dea tonul. Unii s-au cățărat în roluri publice - șefi de partide, candidați la președinție, formatori de opinie etc.- și pretind că sunt „proocidentali”, „prooccidentali”, ca și cum pretențiile ar fi deja merite. 

       Acum decidenții se bat cu pumnul în piept cu ceea ce ei, dacă ar fi avut credibilitate, trebuiau de ani buni să atingă: intrarea deplină a României în Schengen. Or, dacă se rămâne la asemenea „privatizări” de realizări colective de către incapabili, România va fi cea de azi: neperformantă, ținută la urmă și săracă.

        Să lămurim, însă, lucrurile

     Cine cunoaște istoria țării știe că alternativa „proOccident sau proOrient” s-a formulat de la începuturile României moderne – mai explicit de la începutul României Mari. Am mai arătat în alt loc (Raționalitate, comunicare,argumentare, 1991) că Eugen Lovinescu a dat expresie sintetică temei, cu maxima „ex Occidente lux”, în cadrul unei viziuni axată pe sincronizare din care ar fi de învățat și azi.

      Tema a fost concretizată printr-o decizie după căderea regimurilor comuniste din Europa – în România prin acordurile de la Snagov (1995). Cu participarea partidelor de orientare social-democrată, liberală, creștin-democrată, naționalistă, România a îmbrățișat acum aproape treizeci de ani orientarea proeuropeană și proatlantică.

          În 1996-2000, grație alternativei la guvernare și reformelor instituționale de atunci, România a fost invitată oficial să deschidă negocieri pentru intrarea în UE și NATO. S-au și desfășurat negocieri de aderare pe capitole, care s-au închis – șase capitole sub guvernul Convenției Democratice, începând cu „Educația și formarea profesională”, în mai 2000, restul sub guvernul social-democraților, care a urmat. Ulterior, Constituția României a absorbit în articole opțiunile și a stabilit un cadru pe care nimeni nu l-a pus în discuție.

       Până azi nimeni matur nu s-a exprimat împotriva atașării la Occident și Europa – propriu-zis nu au apărut nicidecum personalități și nici curente care cer ieșirea din UE și NATO. Nimeni nu a cerut României să nu fie unde dorește. Nimeni nu a cerut ca cetățenii României să nu exprime păreri, fie și critice, despre viața și lumea lor. A avea mintea liberă și,la nevoie critic, este chiar parte a europenizării.

         Doar că, agitând zvonuri, fac carieră în România actuală impostori care minimalizează tema asumării cu efecte benefice a apartenenței la UE și NATO. Nefiind capabili să folosească în interesul cetățenilor țării noul cadru, aidoma altor țări, decidenții din România de azi caută să se justifice prin demagogia „pericolelor la frontiere”. În loc să asume cu competență condiția țării de parte a Europei unite și a alianței atlantice, ei falsifică stările de lucruri și perorează. Destul să vezi stupiditățile ce se debitează, de la jurnaliști și „prof.dr.” la demnitari, pentru a-ți da seama de amploarea falsificării.

     La analiza faptelor este vizibil că nici unul dintre cei care cer acum „coaliție proeuropeană” la guvernare nu a participat la atașarea României la Europa. Nici unul nu poate indica vreo contribuție semnificativă. Unii s-au și opus reformelor de intrare în Uniunea Europeană. Unii se declară gata să candideze la președinție după ce ignoră faptul că un cetățean responsabil și cultivat condamnă ilegala anulare de către Curtea Constituțională a alegerilor prezidențiale. Ei ignoră faptul  că nu va putea fi un președinte legitim în țară cât timp anularea nu se abrogă. Unde sunt caracterele? În mod normal, omul responsabil pledează pentru normalizarea juridică a crizei instituționale din țară, fie și în pofida unui „președinte” depășit de rol și gata să încalce mai departe Constituția.

       Oportunismul nu este rezolvare „europeană”, chiar dacă este azi agresiv și răspândit. La drept vorbind, decidenții României de azi nu știu nici ce-i „european” și, cu atât mai puțin, ce-i „euroatlantic”? Destul să arunci o privire în „programele” de partid pretins „proeuropene” ca să observi că nici un obiectiv nu este specific european – chiar dacă acesta este de așteptat în precara situație în care a fost adusă țara. Este și îndoielnic că decidenții înțeleg implicațiile unei segregări a cetățenilor după criteriile lor evident prostești.

      La ora actuală știu mai bine România și Occidentul cei emigrația acolo – diaspora. Membrii ei i-au votat masiv pe cei care propun ca România să se dezvolte scuturându-se de impostorii și corupții care astăzi se dau „prooccidentali” sau „proeuropeni”. Votul diasporei este, place sau nu, un test. La acest vot decidenții de azi au luat undeva în jur de 10%, cu toate manipulările. Este falsă asumpția că diasporenii nu ar cunoaște nevoile din țară și țările în care trăiesc acum.

       Decidenți de azi nu stăpânesc noțiunile de „prooccidental” și „proeuropean” Nu-i de mirare – cei mai slab calificați dintre candidații la prezidențiale, cu pregătire școlară și universitară carentă, sunt cei care negociază acum „guvernarea proeuropeană”. A adăuga acum candidați consumați în albia băsismului nu rezolvă nimic, dar arată cât de adâncă este debusolarea partidelor de la guvernare.

       În România, datorită slabei calități a decidenților de ieri și de azi și pregătirii lor încropite, nu mai este gust pentru vederi mai cuprinzătoare. Desi oamenii trăiesc bine doar dacă capul fiecăruia este folosit.

       Dar chiar și pe acest fond merită pusă întrebarea „ce-i Occidentul?” și amintit, de pildă, răspunsul lui Hegel. Cu profunda sa cunoaștere a istoriei, el văzut în occidentalitate o cultivare a rațiunii, care înseamnă ……Oarecum mai aproape de noi, Max Weber a concretizat în descrieri imaginea conform căreia occidentalitatea înseamnă raționalitate, ce se manifestă în economie a câștigului, stat de drept bazat pe libertăți, morală a datoriei, viziune organizată asupra lumii. Poate și anume motivație – a contribui la sporirea, prin propășirea proprie, a împărăției lui Dumnezeu, care a asigurat emergența capitalismului din trăirile religioase ale primilor protestanți.

             La noi s-a ajuns – grație nivelului jos cultivat de decidenți și insituțiile pe care au apucat să le domine - ca cel care se revendică din cultură, principii, morală să fie desconsiderat. Învingătorul este licheaua care a reușit să se strecoare.

             Se pot face și trei constatări în plus, pe care aproape orice analist serios de astăzi le împărtășește. Occidentul este azi mai divers ca oricând, încât este greu să asimilezi, dincolo de fireștile diferențe, atmosfera din Franța de azi cu cea din Danemarca, cea din Austria cu cea din Portugalia. Apoi, dincolo de prejudecățile întreținute, sunt deja țări pe alte continente mai occidentale decât unele europene – China de la Pacific, Coreea de sud sau Singapore fiind exemple vii. În sfârșit, Occidentul însuși s-a mixat acasă cu alte cu civilizații – destul să vezi afirmare personalităților africane și asiatice în representative ale Franței, Angliei, Belgiei etc.

           Occidentul a început în Europa, dar ce-i Europa? Obișnuința a fost, de la analizele lui Leon Robin, la, de pildă, la noi D.D.Roșca, de a specifica europenitatea prin desprinderea de „mentalitatea mitico-magică” oriental, în direcția „raționalismului grec”. Azi lucrurile se înțeleg mai profund. Până și formula lui Paul Valery – Europa ca rezultat al triunghiului „Ierusalim-Atena-Roma” se cere detaliată.

           Europa a adus pe scenă inovații istorice, care i-au și asigurat specificul cultural și istoric: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2006, pp.44-52). Din toate acestea s-a alimentat reușita istorică magnifică a continentului și, desigur, specificul cultural european.

                A fi european nu este doar lozincă sau hotărâre la o ședință de partid, cum cred decidenții României actuale. Este ceva care afectează viața sub toate laturile ei și este cazul să-ți pună în mișcare întreaga ființă.

           Azi nu se poate evita, însă, întrebarea dacă acest potențial al calității de a fi european este convertit în realități. Fapt este că momentan trăsături ale Europei sunt desfigurate. Poți constata, de pildă, chiar la Comisia Europeană și Ursula von der Leyen slaba preocupare pentru legitimare, pentru democrație, pentru creativitate, împreună cu birocratizare și cu lupta contra altor europeni, din interiorul Uniunii și din exteriorul acesteia.

          A fi proeuropean nu se reduce la literatură, cum cred cei care văd în europenitate o pastișă a ceea ce au observant în cafenele din metropole. Marea literatură europeană, de la   Schiller și Goethe, trecând prin Balzac, Dostoiewski și Tolstoi, la Kundera și Houellebeck este explorare cu noi perspective a condiției umane, nu joc de mode.

       A fi proeuropean este o aspirație ce duce în mod normal la creații în economie, administrație, politică, cultură. „Vrem o țară ca afară” este doar deviza celor care confundă europenitatea cu statutul de bursier. Că vopsești clădiri sau construiești centuri, poate fi util, dar până la europenitate mai este un drum. Din capul locului acesta exclude desfigurarea democrației.

       Poți alege orice alianță vrei. Dar examinarea factuală și spiritul critic sunt consubstanțiale europenității și ele sunt cele care decid. Oportunismul nu este nici la origine european.

              Desigur, neofiții care astăzi se proclamă „proeuropeni” – când și direcția României a fost demult decisă, când ea este prevăzută în Constituție și când nimeni nu a cerut schimbarea ei – ar fi cazul să se uite în oglindă: nu poți fi „proeuropean” când fraudezi, falsifici și distrugi democrația.

         „Minciuna este a doua natură a unor oameni”, spunea compatriotul nostru, psihiatrul George Șerban, plecând de la experiența carpatică. Nu ar fi cazul ca neofiții să vadă că direcția proeuropeană a României nu le datorează ceva și să înlocuiască recursul la lozinci cu efortul de a face ceva european în realitatea vieții? Iara cum să lase la o parte lamentabila preocupare de falsificare a situației pentru a justifica aberanta anulare a alegerilor pe care au produs-o?

      În fapt decidenții „liniei proeuropene”, de pe Dâmbovița, Bega, Bahluiul și Someșul de azi, sunt exponenți vizibil necultivați într-o confruntare. Acum este confruntarea între cei care cred că „istoria s-a sfârșit” în dreptul „democrației” controlate de neofeudalismul financiar,  economic și mediatic ce s-a instalat în ultimele decenii și cei care vor schimbarea. Ultimii sunt tot mai mulți, într-o confruntare în jurul unei întrebări cruciale pentru viața fiecărui om: „democrația” existentă mai admite recursul la democrație și, în fond, democratizarea?  Sau nu?

         Neoliberalismul ce alimentează democrația blocată a anilor noștri nu este, totuși, „sfârșitul istoriei”, cum nu au fost luate astfel, la timpul lor, nici conservatorismul, nici socialismul, nici național-socialismul, nici regimurile comuniste. Astăzi sunt tot mai evidente adevăruri esențiale: a) democrația are nevoie de mecanisme de control permanent al aleșilor de către cetățeni, altfel se deraiază în autoritarisme ascunse; b) democrația și meritocrația fac una și se presupun reciproc – nu poate fi una fără cealaltă; c) nu e posibilă democrație unde nu-i suveranitate națională; d) nu poate fi democrație în context de confruntare internațională.

        Și democrația are azi de încorporat idei noi, într-o viziune schimbată. O numesc trecerea de la „democrația redusă la alegeri”, la „democrația ca formă de viață” și, apoi, dincoace. Mințile libere creează istoria, iar gândirea este chemată acum să deschidă noi orizonturi.

Poziții:

1. Soluția este reluarea alegerilor de la data la care au fost curmate de CCR
2. Altfel, orice alegere va fi lovită de lipstă de legitimare
3. Crin Antonescu nu acceptă, spunând că e dificil – e simptomatic
4. Incapacitatea celor propuși de Kelemen Hunor: se năpustesc, nu sunt conștienți că nu există legitimare; incapacitate ce se vede în aceea că ei cred în proeuropean – formula aberantă
5. Partide nepregătite. Ideea candidatului comun distruge democrația
6. Se vede că partidele nu au nici un program. Ceea ce numesc proeuropean este banal