Răzvan Rus: „Te iubesc” – între extrinsec abstract și simțire intrinsecă

Într-o societate suferindă, parcă sufocată de multitudinea noilor „valori” care au devenit norme de căpătâi, ce înseamnă să iubești? Ce este iubirea și cine sau ce o condiționează? În ce duh îl iubim pe celălalt?
Într-o lume pragmatică și utilitaristă, în care tot mai mulți oameni caută propria satisfacție, propriul interes, iubirea este diminuată la o idee frumoasă, dar lipsită de fapte. Într-un secol în care iubirea este mutilată și redusă la ideea de tranzacție („te iubesc pentru că îmi oferi ceva: plăcere, siguranță, statut”), omul contemporan parcă nu îl mai iubește pe celălalt, ci iubește starea pe care celălalt i-o oferă.
Această formă de idolatrie a sinelui este rodul egocentrismului promovat cu o ferocitate care parcă urmărește diminuarea demnității și identității umane, anihilarea omului care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pentru a iubi.
În antropologia ortodoxă, inima este centrul ființei umane. Esența simțirii intrinsece este aceea de a-l percepe pe celălalt ca pe o icoană a lui Hristos, nu ca pe un obiect de utilitate. Iubirea adevărată se naște dinlăuntru doar atunci când omul începe să se curețe de patimi. Cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt edificatoare: „Nu poți iubi cu adevărat cât timp ești robul iubirii de sine”. Iubirea de sine este numită și filautia, care în scrierile Sfinților Părinți și în teologia ortodoxă este considerată rădăcina tuturor păcatelor, maica tuturor patimilor și cel mai mare obstacol în calea iubirii adevărate. Sfântul Maxim Mărturisitorul definește filautia ca fiind iubirea pătimașă față de trup.
În ce duh iubește ortodoxul autentic?
În Ortodoxie, etalonul iubirii este Crucea. „Te iubesc”, deci sunt gata să mor puțin câte puțin față de egoismul meu pentru ca tu să trăiești. Prin acest duh al jertfei nu caut satisfacția mea, ci mântuirea ta.
Duhul libertății se referă la faptul că iubirea luminoasă nu posedă, nu constrânge, nu condiționează. Așa cum Dumnezeu Își exteriorizează iubirea lăsându-ne liberi, așa trebuie să fie și între oameni.
Nu în ultimul rând, iubirea față de celălalt trebuie să fie smerită, o iubire în duhul smereniei. Dacă iubirea utilitaristă cere drepturi, iubirea ortodoxă cere iertare și își asumă responsabilitatea celuilalt.
În concluzie, trecerea de la acel „Te iubesc” extrinsec și abstract — specific unei lumi secularizate — la simțirea intrinsecă și duhovnicească nu este o simplă opțiune morală, ci o restaurare ontologică a ființei noastre. Ortodoxia ne învață că iubirea nu este un sentiment de consum, ci o prezență: Hristos Însuși Care iubește prin noi. Doar în măsura în care coborâm mintea în inimă și răstignim filautia pe crucea jertfei cotidiene, cuvântul „Te iubesc” încetează să mai fie o tranzacție și devine o liturghie a aproapelui. Astfel, prin jertfă, libertate și smerenie, omul își recuperează chipul divin, transformând o societate suferindă într-un spațiu al Învierii și al comuniunii veșnice.
Razvan Rus, student teolog