Pr. Vasile Beni: Cum pot deveni icoane fotografiile celor dragi. Le ducem dorul şi îi purtăm în amintirile frumoase

          Parc-o văd acas pe mama,
           Chip de sfântă-ntr-un pervaz
           Slabă, slabă, sărăcuţa,
           Şi cu lacrimi pe obraz…

   Duminica Ortodoxiei marchează un eveniment concret din istoria Bisericii universale şi anume reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului sfintelor icoane prin hotărârea sinodală din 11 martie 843. Ortodoxia nu poate fi concepută fără icoane, căci acestea sunt tot ce este mai specific ei.

    De ce cinstim icoanele.  Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoanele sunt biblia neştiutorului de carte, ferestre sau ochi prin care Dumnezeu ne priveşte pe noi şi noi îl privim pe El.

   Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: ,,Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”. Icoana fiind mediu de transmitere a cunoştiinţelor despre Dumnezeu, dar şi mediu sfinţitor de transmitere a harului.

     De ce este bine să avem în casă o icoană. Prezenţa icoanei arată că acea casă este încreştinată, că familia care locuieşte acolo este creştină. Icoana din casă este o mărturisire a credinţei în Dumnezeu. Ea sfinţeşte locul care o adăposteşte.

      Icoana ne ajută să ne rugăm mai bine, pentru că ne ajută să intrăm mai uşor în legătură cu Dumnezeu, să-L vedem în persoana Mântuitorului Hristos, să simţim prezenţa Maicii Domnului şi a sfinţilor pe care îi dorim împreună rugători cu noi şi pentru noi.

   Cine nu iubeşte icoanele nu iubeşte cu adevărat nici pe cei care sunt înfăţişaţi în icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!

      Icoanele sunt reprezentări sfinte, care sfinţesc locul în care se află, şi care ajută credincioşii care li se închină şi care le ating şi se roagă cu suflet curat şi cu gânduri sincere. Icoanele sunt, de fapt, întâlnirea noastră de zi cu zi cu Dumnezeu, şi creează în inima noastră sentimentul prezenţei divine extrem de iubitoare şi de calde.

   Ce se petrece când ne rugăm în faţa unei icoane. Cu Dumnezeu putem intra în dialog nu numai prin intermediul rugăciunilor, ci şi cu ajutorul icoanelor, iar acest dialog este cu mult mai uşor dacă se realizează rugăciunea în faţa unei icoane, unde avem şi reprezentarea Divinităţii.  

   Icoana este şi un spaţiu de întâlnire cu două sensuri: între om şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi sfinţii lui şi credincioşi. Iar întâlnirea are loc în două moduri: prin imagine şi prin rugăciune.

Cum pot fotografiile celor dragi deveni icoane. Fiecare dintre noi avem o fotografie, o poză, o ilustraţie sau o reproducere a chipului unei persone dragi nouă. Iar chipul ne pune în legătură cu persoana pe care o reprezintă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea sau mai curând, aduce persoana respectivă în faţa noastră, lângă noi, ne înlesneşte o întâlnire cu ea. Ne aduce aminte de mama, de tata, de bunici, de cei dragi ai noştri, care poate din punct de vedere trupesc nu sunt aproape de noi. Noi le ducem dorul şi îi purtăm în amintirile frumoase, aruncându-ne cu drag privirea peste o fotografie.

Şi pentru că  prima dumnică din Postul Mare ne învaţă de ce trebuie să cinstim icoanele, care sunt purtătoare de har şi de dar, spre finalul acestei meditaţii m-aş opri la câteva versuri care ne descriu cum fotografiile celor dragi pot deveni icoane.

           Parc-o văd acas pe mama,

           Chip de sfântă-ntr-un pervaz
           Slabă, slabă, sărăcuţa,
           Şi cu lacrimi pe obraz…

Cu părul nins, cu ochii mici 

Şi calzi de duioşie, 

Aieve parc-o văd aici,

Icoana firavei bunici 

Din fragedă-mi pruncie… 

De câte ori priveam la ea, 

Cu dor mi-aduc aminte, 

Sfiala ce mă cuprindea, 

Asemuind-o-n mintea mea 

Duminicii preasfinte... ( St. O. Iosif)

Pr. Vasile Beni