Pr. Vasile Beni: Ziua în care Ţânţârimul înfloreşte

Pe 1 noiembrie, cimitirele sunt luminate de amintirile și poveștile de viață ale celor plecați dintre noi, retrăite la lumina lumânărilor aprinse şi a florilor aşezate pe mormânt, de familiile și prietenii lor.

Dragii noştri credincioşi!

        Învăţătura bisericii noastre ortodoxe ne spune că dacă „prin cultul creştin, în general, înțelegem orice formă sau act religios care este menit să-l pună pe om în legătură cu bunul Dumnezeu, prin cultul morților ar trebui să înțelegem orice act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel plecat, din ceruri, cel din Biserica luptătoare cu cel din Biserica triumfătoare".

      Pentru că potrivit învățăturii de credință, viața creștinului nu se sfârșește odată cu moartea trupului, ci sufletul își continuă existența dincolo de hotarele vieții pământești.

     În creștinism, nu este un zid despărțitor între vii și morți pentru că rugăciunea îi unește pe toți, iar creștinul știe că iubirea lui Dumnezeu și de aproapele este cea mai mare poruncă.

Ce este Luminaţia. Să ne oprim la câteva posibile răspunsuri:     

1. Un pelerinaj spre ţânţârim, spre cimitir,  când râuri de apă vie urcă, cu flori şi lumânări, făcându-şi timp pentru a se întâlni pe cărarea dorului cu cei plecaţi dintre noi. O zi a recunoştinţei şi a respectului dedicată celor pe care i-am iubit, îi iubim şi îi preţuim.

2. O zi înscrisă în calendarul sufletului, este ziua care îi leagă pe cei vii de cei morți, este un refuz al uitării, pentru că oamenii se adună lângă morminte ca să-i trezească pe cei morți pentru câteva clipe, pentru ca apoi să-i lăsăm să-și doarmă somnul.

3. O zi în care un petec de pământ devine cel mai sfânt altar al familiei, pentru că acolo se odihnesc mama, tata, cei care s-au jertfit şi au investit în copii. Soţi şi soţii, cei care au pornit împreună pe cărările vieţii şi, la un moment dat, unul a plecat. Poate, „Doamne ferește”,  copii sau rudenii apropiate. Luminaţia ne aduce aminte de un petec de pământ care începe să-ți fie drag, pentru că acolo spui o rugăciune și te gândești la cei apropiați.

4. Luminația este un refuz al uitării. De Gaulle a rămas în memoria colectivă și cu aceste superbe cuvinte: ,,Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocui”. Frumoasă recunoaștere a meritelor pe care le-au avut înaintașii noștri. Oamenii încep să moară puțin din clipa în care își dau seama că apropiații îi părăsesc rând pe rând. Din acel moment, viața celor plecați stă în amintirea celor vii. Pentru că moartea nu vine odată cu bătrânețea, ci odată cu uitarea.

5. Luminaţia aprinde în sufletele noastre candela amintirilor. Cândva, inegalabilul scriitor Honoré de Balzac a afirmat „omul trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua oară în amintire!”

,,Parc-o văd acum pe mama,
Chip de sfântă-ntr-un pervaz
Slabă, slabă, sărăcuţa,
Şi cu lacrimi pe obraz!”

,,Bunica, Dumnezeu s-o ierte, / Mi-a insuflat de timpuriu/ În suflet tainele credinței/ Iar rodul lor mă ține viu!”(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul)

"Omul trăiește de două ori. Odată în realitate și după aceea în amintire".                                  (Honore de Balzac)

,,Cea mai frumoasă moarte de pe lume e să trăiești de-a pururi prin urmași”( Nichifor Crainic)

"S-a dus iubitul tată pe ultimul lui drum

Şi inima din mine îl va plânge viața toată.   

Când voi veni acasă cui să-I mai spun de-acum 

Cuvântul drag și sacru care se cheamă tată.

Pare pustie casa, pustiu e prin ogradă, 

Când ne-adunăm la masă lipsește locul tău…

E plecat din punct de vedere trupesc,

dar e viu din punct de vedere sufletesc".                                                        .

,,Suflet duios ca o poveste/ Udat de-al lacrimilor ploi 

  De ce-ai plecat fără de veste /Așa de iute dintre noi?”    

"Gândind la cei ce nu mai sunt  /Sau sunt și nu-i vedem

 Cu ochii noștri de pământ /Să-i plângem mai putem”.

"Să nu ne uitați! Nu ne legăm cu jurământ / Uitarea chipul să ți-l scalde 

Tu nu vei merge în mormânt  / Ci-n sufletele noastre calde."