Preot Vasile Beni: Luminaţia este Altarul unde se pomenesc „Morţii cei vii”

Ziua de 1 noiembrie este înscrisă în calendarul sufletelor şi al inimilor noastre ca fiind ziua de Luminaţie, zi în care se pomenesc”Morţii cei vii”, o zi specială care le este dedicată celor dragi, plecaţi dintre noi. Am putea spune că este un paradox să fii „mort şi în acelaşi timp viu” şi, totuşi, aşa este. Pentru că, cei dragi ai noştri chiar dacă pleacă din viaţa aceasta pământească sunt vii în sufletele noastre, prin nemurire. Şi dacă fiecare dintre noi ar trebui să dăm un răspuns la întrebarea ce este Luminația, cred că răspunsurile ar fi diverse și variate. Învăţătura bisericii noastre ortodoxe ne spune că dacă „prin cultul creştin, în general, înțelegem orice formă sau act religios care este menit să-l pună pe om în legătură cu bunul Dumnezeu, prin cultul morților ar trebui să înțelegem orice act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel plecat, din ceruri, cel din Biserica luptătoare cu cel din Biserica triumfătoare”. Pentru că potrivit învățăturii de credință,viața creștinului nu se sfârșește odată cu moartea trupului, ci sufletul își continuă existența dincolo de hotarele vieții pământești. În creștinism, nu este un zid despărțitor între vii și morți pentru că rugăciunea îi unește pe toți, iar creștinul știe că iubirea lui Dumnezeu și de aproapele este cea mai mare poruncă.

Ce este Luminaţia - Să ne oprim la câteva posibile răspunsuri:     

1.Un pelerinaj spre cimitir – când râuri de apă vie urcă, cu flori şi lumânări, făcându-şi timp pentru a se întâlni pe cărarea dorului cu cei plecaţi dintre noi. O zi a recunoştinţei şi a respectului dedicată celor pe care i-am iubim, îi iubim  şi îi  preţuim.

2.O zi înscrisă în calendarul sufletului, pentru că timp de câteva zile cimitirele îmbracă haine de sărbătoare. „Luminația” este ziua  care îi leagă pe cei vii de cei morți, este un refuz al uitării, pentru că oamenii se adună lângă morminte pentru ca să-i trezească pe cei morți pentru câteva clipe, pentru ca apoi să-i lăsăm să-și doarmă somnul.

3.O zi în petec de pământ devine cel mai sfânt Altar pentru că acolo se odihnesc mama, tata, cei care s-au jertfit şi au investit în copii. Soţi şi soţii, cei care au pornit împreună pe cărările vieţii şi, la un moment dat, unul a plecat. Poate, „Doamne ferește”,  copii sau rudenii apropiate. Luminaţia ne aduce aminte de un petec de pământ care începe să-ți fie drag pentru că acolo spui o rugăciune și te gândești la cei apropiați.

4. Luminația este un refuz al uitării. De Gaulle, dacă nu mă înșel, a rămas în memoria colectivă și cu aceste superbe cuvinte: Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Frumoasă recunoaștere a meritelor pe care le-au avut înaintașii noștri. Oamenii încep să moară puțin din clipa în care își dau seama că apropiații îi părăsesc rând pe rând. Din acel moment, viața celor plecați stă în amintirea celor vii. Pentru că moartea nu vine odată cu bătrânețea, ci odată cu uitarea.

5.Luminaţia este ziua morţilor vii- Pentru că oamenii se adună în jurul mormintelor ca să-i trezească pentru câteva clipe la viață pe cei morți. Se aprind lumânări, se rostesc rugăciuni în semn de respect, de credinţă, dar mai ales din  dragoste.

6.De Luminaţie, de regulă, ne luăm și copiii cu noi, să-i obișnuim cu locul acela magic, să-i învățăm cum să așeze florile, cum să aprindă lumânările, cum să se comporte față de ceilalți semeni.Toate astea sunt absolut necesare pentru ca să știe să se descurce atunci când vor fi nevoiți să meargă singuri pe drumul ce duce la cimitir. Iar noi îi vom aștepta acolo…..să-i vedem şi să fim „mândri” că nu ne-au      uitat.

7.Luminaţia aprinde în sufletele noastre candela amintirilor. Cândva, inegalabilul scriitor Honoré de Balzac a afirmat „mul trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua oară în amintire” Să păstrăm amintirile  frumoase și să ne rugăm pentru ei, să le aprindem o lumânare, să le ducem o floare a recunoștinței pentru tot ceea ce au făcut bun pentru noi.

8- Poetul nostru George Coșbuc a avut un singur copil care i-a murit în accident de mașină în urmă cu o sută şi ceva de ani, în anul 1915. Acest lucru l-a întristat foarte mult, fapt pentru care a scris o poezie – „Moartea lui Fulger” - în care, într-una din strofe, zice: „Pe cer când soarele-i apus, /de ce să plângi privind în sus?/ mai bine ochii-n jos să-i pleci,/ să vezi pământul pe-unde treci! El nu e mort! Trăiește-n veci, E numai dus”. Şi noi vom pleca din lumea aceasta mai repede sau mai târziu, pentru că, aşa cum am spus, de pe fiecare cruce de pe mormânt fiecare dintre noi parcă auzim cuvintele: „Şi eu am fost ca tine - Şi tu vei fi ca mine”. De aceea să încercăm să  facem mai mult pentru suflet. Amin!