Poetul în Valea Plângerii

Poemul Noprea. Viața în arpegii, al bistrițeanului Victor Știr, apărut la editura StudIs în anul 2025, se configurează ca una dintre cele mai tulburătoare elegii despre trecerea prin viață a omului ajuns la senectute. Poetul dăruit cu har, acompaniat de liră, dă glas avatarurilor unei existențe marcate de trăiri abisale. Interlocutorii săi sunt úmbrele celor plecați în lumea de dincolo; îndeosebi cea a tatălui ca exponent al stirpei, apoi cele ale bunicii și mătușilor grecoaice. Venirea pe lume a fiului e primită de un părinte îngrijorat de muțenia prelungită a pruncului; ciudățenie accentuată de faptul că acesta începe să rostească, parcă premonitoriu, ”înjurături în loc de gânguritul/ poleit cu aur”.
Universul poetului se aseamănă cu universul primordial, dominat de țărână, de vegetația aspră, de anotimpul ”când iarna/ e prea grea pentru oi”. Spirit tutelar, tatăl îi hărăzește fiului un destin de cărturar, care să-l ridice din condiția modestă: ” tu să înveți teoria/ nimic nu e pe lume/ ca rostirea ascultată”. Tonul grav, elegiac, de sentință inexorabilă cu care este zugrăvită bătrânețea, amintește de Ecclesiast: ”până bolile sapă/ în vintre/ până sănătatea e ciopârțită/ să facă de rușine/ trupul tău dăruit/ cu alură de zeu/ până sălașul de scânduri/ nu te-a mai cuprins/ și ai ajuns de batjocură”.
În alcătuirea ei, lumea aleargă neobosit, cum stelele prin galaxii, spre entropie, spre deznodământul final. Timpul e dușmanul și aliatul nevăzut ce lasă urme dramatice: ”cerul curge zările se preling/ casa ta curge/ femeia și copiii se lungesc/ până la tavan/ în ochii tăi cețoși/ apoi ies prin acoperiș/ urcând peste nori/ coborând sub oceane”.
Alte imagini memorabile se succed, poleite cu amărăciunea cuibărită în glasul poetului: ”ce amintire înceată/ printre frunze ce cad/ ce părere de rău pentru iarnă/ alergi lupii slabi/ ce nu mai urlă/ ridici abia ochii/ sub pleoape înțepenite/ amintirile au rămas/ în iriși un nisip”.
Înțelepciunea dobândită la bătrânețe, cum a regelui Solomon, descoperă vremelnicia lumii, futilitatea lucrurilor cu care omul se înconjoară. Rostirea gravă, sapiențială așază în inimi toată deșertăciunea. Revolta neputincioasă mocnește ascuns, cuvintele aproape blestemă: ”pădurea scâncește/ fără de soare/ urli în câmp/ mut dezbrăcat de tine/ tu stăpân al tăcerii/ vrednic de milă și somn// tu taci/ să nu trezești iarba// mereu treceai/ în candoarea pietrei// numai/ nisipul și cenușa/ sunt veșnice// bătrânețea în nopțile singure/ când înghiți întunericul/ ca pe ultima împărtășanie// unde să mai cauți un chip/ glas să-ți rostească/ ultima mângâiere”. Imprecații, spaime ontice din care numai nădejdea vieții veșnice promise în epitaful înscris pe mormânt izbutește să lumineze: ”va veni Domnul/ și va suna din trâmbiță/ vom învia și iar împreună vom fi”. Surprinzător cum negația morții și a vieții e izbăvire de păcat în aceste versuri: ”nemoartea ta/ un păcat/ înzăpezit de neviață”.
Din trecerea noastră rămâne ”numai amintirea/ ca un văl de spini/ trecând prin inimă”. Prin amintiri se perindă imagini luminoase, cum aceea a unei hore: ”nu spuneai basmul/ ți-l imaginai doar/ în mijlocul mulțimii/ vesele din șură/ ascultând vioara/ ce învârtea jocul/ și fetele stăteau lucind/ ca floarea soarelui/ pe marginea lanului/ tu la umbra unei fete înflorite”. Tinerețea are chipul zeului ”căruia nu-i ajungea aerul munților/ nici cel zidit în câmpie”. Splendoarea ei se aseamănă cu strălucirea unui basileu bizantin care îmbătrânind își pierde coroana.
Tabloul apocaliptic al morții (tatălui) zguduie temeliile: ”pâinea întunericului/ ți-a arătat statui bete/ te plimbai în cerc/ fețele lor priveau/ rânjind buze de piatră// întins pe paviment/ supt de viermișorii/ ce mâine vor fi șerpi// înconjurați de noapte/ înghesuiți de frig/ și spaima norilor târându-se”. E tărâmul thanatic întrezărit în spaima plecării fără întoarcere: ”nu-ți face casă aici/ locul e blestemat/ suflete schingiuite se vaietă/ noaptea de noapte/ inima s-a făcut țăndări/ nicio urmă c-ai trecut/ pe acolo c-ai suferit/ și te-ai copt/ ca un fir de grâu”. Un lamento amplu, o tânguire de mierlă a unui aed virtuoz cântând taina morții pe corzile grave ale harfei. De la Cartea egipteană a morților, de la cea a Ecclesiastului până la noi și probabil în veci, taina morții va dăinui. Și viața va fi cântec tânguitor al omului rătăcind în căutarea sensului ei, așa cum ne sugerează și versurile: ”vii singur și trist/ alergător prin cetăți/ căutând căpătâi// tăcerea/ durerea de gală/ a singurătății/ fracul ultimei tale umilințe// și începurăm să murim/ tot mai departe de lampa/ ce-și lua lumină/ de la cei de mult adormiți/ sub iarbă”. Moartea mărturisită, transmisă din generație în generație, ca o ștafetă.
Poemul Noprea. Viața în arpegii , cuprins între copertele acestei plachete modeste ca dimensiune (format livre de poche - carte de buzunar) adună în el caratele multe ale unui nestemat. Se încheie cu o scrisoare-testament adresată tatălui, de care urmașii poetului vor trebui să țină seama. Dorința poetului este ca trupul să-i fie ars și cenușa împrăștiată peste gardul țintirimului să îmbrățișeze mormintele părinților.
Credem că până atunci poetul va mai hălădui cu folos prin această Vale a Plângerii.