Pragul poeziei, cu Luca Onul

Acum, când se împlinesc 10 ani de la trecerea la cele veşnice a poetului bistriţean Luca Onul, Editura Dacia XXI, coordonată de Ion Vădan, propune să trecem pragul poeziei pentru a redescoperi, în volumul „Zăpezi de sprijin”, pe poet. Născut la 20 mai 1942, la Telciu, Luca Onul a fost, începând cu anul 1975, bibliotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor, iar mai apoi referent cu probleme de literatură până în cea din urmă clipă. Debutul îl are în anul 1969 în revista „Tribuna”. De-a lungul timpului a publicat volumele „Zăpezi de sprijin”, Editura Dacia, 1988, „Jocul de-a soarele”, Editura Ion Creangă, 1990; „Cămaşa de iarbă”, Editura Popa’S Art, 1995, „Moara de rouă”, Editura Tipomur, 1997 şi „Banchetul metaforei”, Editura Eminescu, 1999.

Antologia de faţă cuprinde poezii surprinse din bogăţia spirituală pe care Luca Onul ne-a lăsat-o. După cum afirmă în prefaţă directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, Alexandru Câţcăuan, Luca Onul, cu veşnicul său zâmbet, plin de omenie, mereu atras de anturajul breslei, era iubit de toată lumea. „Să ne amintim prin ierburi de părinţi” este îndemnul cu care pornim pe drumul poeziei, fiind pătrunşi de frumuseţea rădăcinilor ancestrale care prind viaţă: „Manuscrisul de pe masa poetului/…/ O fâlfâire a unei aripi de pasăre”.

Poezia lui Luca Onul este „Un cerc de stele, altul de cuvinte”, fiind ca un dor de ţară stâmpărat de veşnicele zăpezi: „Şi până-n zori, pe obcine de vis/ Tata ară cerul întregii lumi/ Şi-n urma lor cresc holde atât de mari/ Că spicele foşnesc până-n străbuni”. Poezia, dedicată lumii, răzbate peste vremi: „Cuvintele din vers albesc ca sarea/ Trăiesc în miezul unui fruct solar”. Cine-l cunoaşte pe poetul Luca Onul, cine l-a cunoscut pe omul Luca Onul ştie că în sufletul lui „Catedralele de cireş” aduceau cele mai calde gânduri aşezate apoi în laboratorul poetului în versuri.

În poezia lui Onul: „Şi soarele şi focul/ Sunt un fel de seminţe/ Pentru rouă caldă”. Poetul surprinde viaţa trăită întru bucuria legăturii cu divinitatea, fiind împăcat cu destinul omului: „Şi va veni o vreme-n care/ Vom semăna la chip cu lutul”. Cuvintele, aşezate una lângă alta formează un şirag care asigură o poezie în care se dă mărire: „Slavă focului că pot/ Sta de vorbă cu cenuşa/ Şi că Domnul Savaot/ Mi-a umplut cu rouă guşa”. O poezie a răsfăţurilor celor mai ascunse trăiri ale vieţii, un adevărat banchet al cuvintelor: „O, visul meu de-o veşnicie/ Spre care curg atât de-ncet/ Să fiu ucis de poezie/ La metafore-i banchet”. Poetul vorbeşte despre viaţă, dar şi despre moarte, pe care o acceptă ca o resemnare întru aşteptarea învierii: „Aştrii pe cer/ Decojiţi ca şi nucile/ Cenuşii mă cer/ Cum mormintele, crucile”. Crucea mântuirii este descrisă într-un mod cu totul aparte: „Alături rănile-nfloresc/ Departe rănile se sting/ Sunt jupuit de-un lemn ceresc/ pe care îngerii îl ning” sau „De atâta lemn pe ruguri/ Cerul n-are chei deloc/ Îngeri exilaţi în muguri/ Paradisului dau foc”.

O poezie structurată pe diverse teme, ieşind însă la iveală romantismul: „Calc cu sufletul pe ape/ Fără spaime şi sfială/ Spre un trup ce nu mă-ncape/ În lucerna lui de gală”. În iernile albastre, care se sprijină pe puterea cuvântului, poetul realizează opera, care mai apoi va deveni viaţă peste timp: „Pe masă deschisă e cartea/ Poetului dus fără veste/ Cu-n murmur spre spaţii celeste/ Cuvântu-i mai tare ca moartea/…/ Vorbim despre un ţărm, dar în şoapte/ pe care se plimbă în noapte/ Prietenul, Omul, Poetul”. Omul s-a retras întru odihnă pe o stea, însă poetul Luca Onul rămâne spre veşnicia versului.