Pr. Alin Cîndea: Dumnezeu nu mângâie doar cu vorbe

Pe drumul care îl conducea spre Ierusalim, locul jertfei și al gloriei Sale, Isus ajunge în micul oraș Naïn, unde întâlnește un convoi funerar. În fruntea cortegiului se află o femeie singură, o văduvă care își duce spre mormânt unicul fiu. În această scenă se concentrează toată durerea lumii: pierderea, neputința, tăcerea vieții care se stinge. Evanghelistul Luca spune că Isus, „văzând-o, a fost cuprins de milă” și i-a spus: „Nu plânge!” (Lc 7,13). Este una dintre cele mai simple, dar și cele mai tulburătoare expresii ale Evangheliei. Dumnezeu nu stă departe de suferința noastră, nu o privește de la distanță, ci se apropie de ea, o atinge, o asumă.

Domnul se apropie de sicriu, atinge lemnul morții și rostește cuvântul vieții: „Tinere, ție îți spun: scoală-te!” (Lc 7,14). În clipa aceea, tăcerea este spartă de puterea Cuvântului, iar tânărul se ridică și începe să vorbească. Gestul lui Isus nu este doar o minune izolată, ci o anticipare a propriei Sale Învieri, o prefigurare a biruinței iubirii asupra morții. Prin acest act, Cristos arată că viața nu este o simplă succesiune de zile care se sting, ci o comuniune cu Dumnezeu care nu cunoaște sfârșit.

Papa Francisc, meditând asupra acestui episod, a spus că Isus ne arată cum moartea nu are ultimul cuvânt. El nu trece pe lângă durerea femeii, ci se oprește, privește, se lasă atins de ea și îi redă speranța. În gestul Său, vedem milostivirea divină care nu se limitează la compasiune emoțională, ci se transformă în acțiune mântuitoare. Dumnezeu nu mângâie doar cu vorbe; El recreează, reînvie, redă sensul vieții acolo unde totul părea pierdut.

Totuși, Biserica subliniază, prin vocea Papei Benedict al XVI-lea, că această înviere a fiului văduvei nu trebuie confundată cu Învierea lui Cristos. În al doilea volum al operei Isus din Nazaret, el explică limpede că „dacă Învierea lui Isus ar fi fost doar reanimarea unui trup, ea n-ar avea pentru noi nicio semnificație”. Învierea lui Cristos este trecerea către o formă de existență cu totul nouă, o viață care nu mai este supusă legii morții, o viață veșnică ce transcende limitele lumii. Fiul văduvei s-a întors la viața de dinainte, ca să moară din nou; Cristos, însă, a deschis omenirii calea către o viață care nu se mai sfârșește.

Teologii francezi, precum cardinalul Jean Daniélou, au văzut în acest episod o imagine profetică a teologiei împlinirii: evenimentele Vechiului și ale Noului Testament se leagă între ele ca semne ale aceleiași istorii a mântuirii. Așa cum profetul Ilie l-a redat la viață pe fiul văduvei din Sarepta, Cristos împlinește acum în mod desăvârșit această prefigurare. El nu doar repetă gestul profeților, ci îl duce la plinătatea divină, arătând că Dumnezeu nu este doar autorul vieții, ci și biruitorul morții.

Dincolo de semnificația teologică, scena din Naïn rămâne una profund umană. O mamă își primește fiul înapoi, iar lacrimile de durere se prefac în lacrimi de recunoștință. Dumnezeu a intrat în inima suferinței ei și i-a redat viața. În acea clipă, totul se schimbă: moartea devine poartă, nu sfârșit; durerea devine loc de întâlnire cu Dumnezeu, nu abis fără sens. Această scenă ne amintește că fiecare plâns omenesc, fiecare doliu și fiecare disperare pot fi locul unei vizite divine, dacă Îl lăsăm pe Cristos să atingă ceea ce este mort în noi.

Biserica a văzut mereu în acest episod o icoană a speranței. Porunca „Scoală-te!” răsună în fiecare generație și în fiecare inimă. Ea nu se adresează doar celui mort, ci tuturor celor care trăiesc în moartea păcatului, a fricii, a resemnării. În fiecare sacrament, Dumnezeu repetă acest gest de la Naïn: ne atinge, ne ridică, ne redă viața harului. În Euharistie, în Spovadă, în Botez, Cristos ne vorbește la fel de personal ca atunci: „Ție îți spun, scoală-te!”

Evanghelia ne arată că după miracol, mulțimea a fost cuprinsă de teamă sfântă și a dat slavă lui Dumnezeu. Este reacția firească în fața prezenței Celui care aduce viață acolo unde domnește moartea. Și totuși, această teamă sfântă trebuie să se transforme în credință și mărturie. Creștinul de astăzi este chemat să fie semn viu al Învierii, să ducă lumina lui Cristos în locurile unde viața pare stinsă: în familii destrămate, în comunități obosite, în suflete care au renunțat să spere.

Într-o interpretare artistică de o mare forță, pictorul francez Jean-Baptiste Wicar a surprins tocmai acest moment în care lumina biruie întunericul. În uriașa sa pânză aflată la Palatul Artelor Frumoase din Lille, gestul ferm al lui Isus și privirea mamei se întâlnesc sub două fascicule de lumină — una coborând din cer, alta ridicându-se din trupul înviat. Este imaginea vizibilă a harului care pătrunde în moarte și o transformă în viață.