Cantată pentru tinerețea trecătoare

Volumul de poezie „Cantată pentru greieri și moarte”, Editura StudIs Iași, 2018, semnat Victor Știr, trimite prin grafica copertei la o partitură muzicală... Titlul volumului, dar și portativele ce ocupă spațiul copertei te fac să te gândești că ții în mână o lucrare doctă, în care pe cele cinci linii paralele ale portativului se notează înălțimea și durata sunetelor unei inefabile lucrări. Căci ce este muzica, dacă nu o formă de exprimare a inefabilului? Se spune că muzica e limba îngerilor, că ea e un mod de exprimare a Universului, că e în primul rând o senzație psihologică etc., etc. Și când colo, deschizând cartea, dai de alte portative pe care sunt așezate cuvinte... E o altă muzică, la fel de inefabilă, doar că exprimată prin alte mijloace. Dintre atâtea încercări de a defini poezia, să o amintim pe aceea a lui Theophile Gautier: „Nu cere poeziei sentimentalism. Cuvinte strălucitoare, cuvinte luminoase, cu un ritm şi o muzică - iată poezia!”
Victor Știr introduce în poezie limbajul matematic, elemente de geometrie diferențială; vectori ce descriu traiectoria unor curbe. Formația sa științifică și tehnică lărgește sfera universului poeziei, la care se referea Călinescu. Crezul poetic și-l exprimă în versuri revelatoare: „ți-a fost toată speranța/ în poezia geometrică/ înfășurată în pânzele/ hiperboloidului/ pierdut în rețele de curbe/ mărginite de versorii lui frenet (...) toată speranța/ în perfecțiunea curburii/ a cărnii topită-n geometria memoriei”. Dincolo de aceste enunțuri, care ar putea pune în dificultate cititorul, poezia lui Victor Știr trăiește sensibilități accesibile, cum „spaima” față de frumusețea trecătoare a tinereții: „spaima de frumusețea cărnii/ ochii erau / colorați de dezastru/ (...) spaima de șerpii cărnii de sub veșminte/ spaima de viermii ce cresc/ sub gânduri cu fiecare clipă”.
Tânguirea poetului după vremea tinereții strălucitoare, în tristețea aurorală a bătrâneții, e tonul (elegiac) dominant al poeziei sale: „trec pe bulevardul/ fals primăvăratic/ și aerul descompune/ ușor carnea/ prin pori intră secunde/ ca niște pârghii ce mișcă/ bătrânețea spre amintire/ până la capătul străzii/ putreziciunea face să zboare/ din mine o crisalidă// carnea mea ca un fir/ spre încolțire”.
Citind poezia lui Știr, ai sentimentul voluptății poeziei pentru cei ce trăiesc prin poezie, cum inegalabila voluptate a viciosului trăind păcatul. Volumul se deschide cu un tulburător poem de dragoste. Cu absența iubitei, cu lipsa înfățișării ei miraculoase; din îndepărtări și absențe se conturează cu surprinzătoare pregnanță ființa iubitei; prezență mai puternică decât materialitatea cărnii: „lipsești din toate textele/ din cântecele cu coadă/ de cangur/ lipsești din/ miracolul ochilor tăi/ departe ești/ singură lângă epura/ fulgerului stins/ precum viitorul// gramatica unei limbi pierdute/ ești// frezia uitată la soare/ în căușul inimii mele de tăciuni/ prin care treci străină”.
Transa poetului se consumă „între somnul pe piatră” și „reamintiții aburi ai frăgezimii”; în „suferința fanteziei”. Poetul e „ca un înger cu aripe retezate”: în fiecare dimineață/ pe cimentul cu grote/ pentru furnici/ împrăștiem grâu porumbeilor// ca într-un ritual/ coboară și transportă lumea de sus/ în ochii rimelați de albastru/ zborul uitat îți aparține/ târându-te în suferința fanteziei/ ca un înger cu aripe retezate// te așezi și privești/ ilustrul adevăratul banal”.
Poemele din „Cantată pentru greieri și moarte” abundă în imagini de o frumusețe solemnă: „tărâmul gol va ridica/ o coloană de lumină/ vei fi tu/ uitată/ în mijlocul lumii cum o frezie (...)/ numai ruinele amintesc/ primăvara și zumzetul numai/ cifra știe disperarea ce se rostește prin ea”. Ca orice poveste adevărată, iubirea e o poveste senzuală și tragică: „dormeai treizeci de ore neîntrerupte/ ca o pisică egipteană/ și voiam să ne vedem zburdând pe sub/ castani/ să arătăm și noi că trăim/ spuneam cu un fel de nostalgie/ a zilelor tot mai bătrâne/ să ne prefacem că uităm de cenușă/ gândeam privindu-te/ noi umblam tremurând și bălăngănindu-ne/ noi măsuram cu palma curbura geodezicelor/ ce se culcă peste meridian/ ca un cerc de fum/ fumul eram chiar noi”.
Timpul, somnul etern sunt cuprinse în cinetica și statica existenței, în zbaterea și repaosul vieții, cum libelula în cristalul de chihlimbar: „credeam că timpul/ macină de toate dar el era între/ roțile ca niște sori ce sperie frezia/ ce dă verdeții semnul cenușii/ un scripete spre tăcere/ somnul tău era nesfârșit și eu doream/ să intru în el să locuiesc la nesfârșit/ ca într-o moarte de împrumut”. Curgerea timpului lasă albii adânci în alcătuirea eterică și de carne: „acum îndurăm/ puterile umbrei și canonada luminii/ acum uităm bucuria de mâine/ mimată de chipul bătrân/ acum scriem din puținul suflet/ risipit în cerneluri/ ca zdrențele în vântul primăvăratic/ și grăbit”. În același registru elegiac, aflăm alte versuri legate de disoluție: acum pot să plec/ în clipa amară/ a dărăpănării/ geamurile sunt coapte/ treptele roase de ierni/ și el nu mai sosește să/ aprindă lumânări”.
Ironia, derizoriul se alătură tragicului în hora implacabilă a vieții: „cupole frezii și pătrunjel/ peste gânduri ce pier/ pe ritm de cantilenă”. Volumul, în ansamblu, are sonorități grave, de cantilenă.
Așa cum am mai subliniat, poemele de „rostire ultimă” ale acestui volum circumscriu universul prin teoriile fizicii, mai vechi sau mai noi, care nu reduc taina, ci dimpotrivă, o amplifică la înțelesuri și percepții abisale: „ciori de hârtie/ așezându-se pe sârmele/ ce pornesc din ochi/ pentru curentul pelicular/ inducție-reducție-deducție”. Viața e spectacol, e carnaval; poetul face gesturi largi, ilustrând patetic: „iată iată-o/ și întinse mâna spre firmament/ iată privește/ și se apropie steaua/ în care lucea chipul ei/ iată/ spunea de acolo de sus”.
Pe alocuri, în oaze de aur, poezia lui Victor Știr luminează marile înțelesuri metafizice, de la zeii antichității, la singularitatea tragică a lui Iisus. Caducitatea, efemerul, vremea tăcerii, calmul de crin („ultima suflare”) sunt nuanțele ce constituie tabloul dramatic al momentului marilor renunțări: „ce proaspătă era lumea/ atunci ca scoasă din ou/ numai minuni și lumini/ spune învățatul/ azi orgă de întuneric/ și piatră/ la care cântă doar degetele/ îmbătrânite”.
De mult așteptam o asemenea carte de poezie. O carte închegată perfect în structuri de cristal, cu limpezimi și adumbriri, de o tragică adâncime. Una din cele mai bune cărți de poezie citite în ultima vreme. Și am citit, o duzină... Am citit poezie tânără, care pune o altă problematică asupra existenței; un tragic de carton, de butaforie. Or la Victor Știr poezia e rostire sapiențială, scuturată de artificiu și artificii inutile; e rostire adâncă și trainică.