Nicolae Avram: Iluziile (poetice) lui Victor Știr

Am purces să descopăr cartea apărută, anul trecut, a poetului Victor Știr: “Minima iluzie”.
Ca și Nietzsche, poetul pare că vede în artă iluzia vitală.
Victor Știr este unul dintre cei mai prolifici scriitori bistrițeni. Traducător și jurnalist. O prezență discretă pe piața de carte, cu un impresionant CV. Cultural.
La 24 de ani după “Cinetica iluziei”(1997) , Victor Știr publică “Minima Iluzie”, (Editura Studis, Iași, 2021). Conștient că fiecare carte are destinul ei, poetul preferă să dăruiască cărțile sale, nu puține, de altfel, prietenilor.
Observ, în “Cinetica iluziei”, că acest fel de a scrie poezie aparține unui expresionism, zic eu, ermetic. De altfel, există în poezia lui Victor Știr o tensiune, o frumoasă febrilitate, spre o singurătate pe care el, poetul, o străbate în tăcere: “sunt singur/locuiesc într-un câine/pendulez între un ceas și un telefon/în umbra tăcerii plimb/ultima zi a istoriei/lângă biserică fierb/ceaiul reumatic/îl beau/chipurile uitate/ în vitrine/…/ (Gomora).
Îmi place să cred că în “Minima iluzie”, Victor Știr alternează ludicul, laconicul, cu confesiunea. Cu epicul. Trece de la discursul încifrat, straniu, concentrat, la un discurs confesiv. Liric. Nu în totalitate, dar îndeajuns să ne ofere o cale spre sărbătoarea poeziei.
“Minima iluzie” este o carte care îți spulberă iluziile, dar în același timp dă intensitate trăirii: “a privit îndelung frumusețea/era singur/și a creat trestia (dumnezeu ne-a creat).
O trestie gânditoare, precum zice Pascal.