Minime iluzii

Parafrazând titlul unui cunoscut eseu al lui Andrei Pleșu, ajuns la o vârstă când nu-și mai face iluzii asupra mărunțișului vieții ce-a mai rămas, poetul Victor Știr glosează pe marginea vârstei ingrate, privită totuși cu detașarea celui ce a trecut prin furtuni, fără a face paradă de sensuri înalt-sapiențiale sau de tragicul fără ieșire.

             Poemele din Minima iluzie, recenta carte de poeme semnată de scriitorul bistrițean, apărută la Editura Studis din Iași, însumează notații lapidare și disparate despre lumea măruntă în care trăim, dar și reflecții despre condiția trecătoare a omului care privește cu încredere spre Dumnezeu. Un volum mai puțin unitar, ce dovedește o mare disponibilitate și mobilitate a autorului. Acesta versifică dezinvolt despre existența porumbeilor care „zboară pe cărări/ ce imită spațiul/ n-dimensional/ de sub geana caleidoscopului”. O asemenea abordare îl pune la adăpost de tonalități grave, ludicul și ironia devenind astfel atitudini salvatoare. Poezia e cufundare în abis, dar și joacă gratuită de a rostogoli cuvinte. „casa e tencuită în cotoare de cărți/ din fiecare scoate capul un șoricel/ în dinții căruia urlă scriitori cu mustăți” (casa).

            Un poem amplu, o baladă ce folosește limbajul argotic, amintește ca atmosferă de poezia lui Ion Mureșan din cartea Alcool. „m-a luat din bar/ adică ne-am întâlnit/ eu eram într-o ie de in vaporoasă/ încât sânii îmi dădeau pe dinafară/ beam o cafea proastă cu năut/ iar zăbăloșii degustau bere și vodcă/ rar apărea un pahar de vin/ și vine el băut și îmi spune/ închizând ochiul stâng/ de ce nu ți-ai luat un țânțar pe sub ie/ [...] m-am ridicat cu mâna pe o halbă goală/ du-te dracului de bețivan ordinar/ îți trag una în meclă/ de se vede soarele prin creierii tăi./ a ridicat ambele mâini și a plecat la masa lui.” ( Balada Marianei Șurubaru).

            Asemenea limbaj violent contrastează cu cel „cuminte” ce imaginează sfârșitul și scena Judecății. „voi de departe veți vedea semnul/ mâinii sfinte nu și eu voi scăpa/ în jos capul tu și părinții veți plânge/ în grădină îmbrăcați în milă/ și eu voi păși în adâncul de foc/ și totul ar fi fost atât de ușor (veți fi cu ochii pe mine). Obsesia morții, trecerea în tărâmul umbrelor e o temă recurentă. În alt poem, Iisus apare pe ulița copilăriei, împărțind roluri. Acest Iisus pământean îi atribuie poetului rolul lui Iuda... Sentimentul vinovăției, al vieții păcătoase, face parte din frământările sufletului dornic de mântuire. O viziune escatologică, o tainică epifanie umple de sensuri poemele. „noaptea s-a păienjenit/ peste casa dintre pomi/ în care dormeai tristă/ așteptându-l până la plecarea fușteilor/ de pe cer să vină/ să vină să apară-n colțul uliței/ stâlp de cărbune arzând” (noaptea s-a păienjenit).

            Atitudinea în fața sfârșitului e resemnarea înțeleaptă. „și umilința de a nu fi/ e tot viață/ capul plecat fără zbor/ împins înainte de îngenuncheată/ umbră” (și umilința de a nu fi). Poetul aruncă priviri curioase înspre marele necunoscut. „și în anii lui/ nu mulți/ s-a gândit la nimic/ ca la cornul abundenței (greoi ca un elefant). O tragică ironie despre „deliciile bătrâneții” se face cunoscută prin cadențe memorabile ale versurilor. „umbrele se aleargă/ în costume de gală/ schimbă prelungi strigăte alunecă/ pe zgrunțuroase marmuri” (deliciile bătrâneții).

            Frumusețea pierdută a tinereții și a iubirii reînvie prin amintiri suave. „îmbrățișările/ când ne priveam ceasuri/ și ne dizolvam/ în lumină” (din ochii subțiri). Detașarea și ironia sunt însă caracteristicile dominante. Pietrele la rinichi se prefac în statui; cărțile care i-au slujit o viață întreagă vorbesc între ele de soarta ce le așteaptă când vor dormi într-o bibliotecă sau vor fi lăsate în frig, la plecarea poetului și a iubitei sale, Veron.

            Visătorul solitar și dezabuzat, asemeni unui  Zacharias Lichter, face lungi peregrinări printr-un oraș crepuscular, luându-și ca repere biserici, bulevarde cu nume de împărați, librării stradale. Peste toate se întinde, ca o pecingine, înstrăinarea. „ce târg anost/ ce străin sunt în propria casă/ și ce importanță are/ am îmbătrânit o dată/ cu toți cunoscuții/ și prietenii sunt plictisiți/ de romantism / își văd fiecare de ale lor” (bați în sus și în jos orașul).

            Demne de reținut, din această plachetă de poeme, versurile elegiace despre senectute, ca etapă finală a vieții. „discutăm despre ceva/ ce se va petrece/ după căderea frunzelor/ când apa se va închega/ sub sufletul frigului/ dar atunci vom fi chiar noi”. Viața și truda poetului sunt asemuite cu un urcuș, apoi cu un coborâș. „de acum/ cealaltă parte/ urcarea spre eșec/ pentru că marele dezastru/ se construiește/ la fel de greu/ ca amarul gloriei”. 

            Victor Știr nu exacerbează deznădejdea în această etapă. Poetul se află la vârsta înțelepciunii, a deplinei puteri creatoare. Imaginația, ironia, chiar dacă uneori amară, își pun amprenta delicată pe joaca cea mai serioasă de-a poezia. Întâmplările pe care le repovestește din Evanghelii se aud cum „ritmul de rugăciune al inimii/ ca un clopoțel ce vestește/ învierea”.