ELENA M. CÎMPAN: DAVID DORIAN, POEM CU POEM

Alex Stefănescu a scris o carte, „Eminescu, poem cu poem”, prin care poeziile poetului naținal, „la o nouă lectură”, primesc interpretare simplă, adevărată, redevin poezii, după ce critici de critici, profesori de profesori, aveau să încerce de-a lungul anilor să transforme versul eminescian în șablon, furându-i vraja. Am preluat titlul, considerând că fiecare poet merită o astfel de abordare sinceră, nesofisticată. O abordare pornind de la lectură și atât. Pentru că, necitită, poezia moare.
David Dorian, în volumul- plachetă, „Poeme ruginite”, Editura „Napoca Star”, 2021,, ( 46 de poeme ), instituie o „vorbire cu poezia”, așa cum se întâmplă în „vorbirea cu ochii”, în care nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru a înțelege ce se întâmplă. Și se produce, astfel, un transfer de sensuri, de imagini, de înțelesuri, între poet și poezia lui, ca vasele comunicante resimțite din afară ca mijloace de comunicare intrinsecă, mesaje ale căror discurs, laconic, suplu, se pierd și se caută în universul poetic. Un univers propriu fiecărui poet, bine delimitat de câteva trăsături de identificare. O marcă a poeziei lui David Dorian este nostalgia, întâlnită și în „Scrisorile lui Tristan”, după un timp nu foarte îndepărtat, al frumuseții, al tinereții din lume, al unei trăiri sub domnia poeziei : „Cât de încet și cât de greu/ se nasc ninsori de-odinioară/ din respirația lui Dumnezeu” ; aici, expresia „Mais où sont les neiges d’antan ?”, a lui François Villon, capătă nuanțe divine, posibile, într-o lume în destrămare, de la o zi la alta. David Dorian chiar se poate numi poet al zăpezilor de altădată, un Tristan actual, în căutarea Isoldei, pe care, de multe ori, o identifică în poezie. O altă marcă ce coboară din nostalgie este singurătatea poetului, „Singurătatea se scurge pârâiaș pe sub uși”, ce aduce cu ea plimbările solitare pe străzile orașului, serile de iarnă, cu tristeți cu tot. Și apoi, destrămarea, ca-ntr-un „dans al fulgilor”, o alergare după himere, ceea ce face ca poezia să se înstrăineze, să reintre în materie, sub formă de metal greu, apăsător, amintind de „Plumb„-ul lui George Bacovia.
Poezia lui David Dorian este o stare a stărilor, contradictorii, când realitatea nu mai are parcă nicio noimă și devine „câmp nesfârșit”, imagine a dilatării timpului.
Chiar dacă poemele nu ruginesc niciodată, titlul, „Poeme ruginite” e un exercițiu de recuperare, făcut de poetul însuși : „Nu știu dacă aceste poeme recuperate din vechi caiete îngălbenite rezistă la proba timpului… dar le-am retrăit cu ardoarea tinereții”, după mărturisirea de pe coperta a IV-a a cărții. În tandem cu „poeme ruginite”, apar și „poduri ruginite”, și „ninge ruginit”, ca obsesie a degradării, a uitării. Nu doar rugina amenință starea de grație, ci și mucegaiul, „Rochia i-a rămas mucegăită pe maluri”, amintind de arghezienele „Flori de mucigai”, sau ceara de albină transformată în „ceara mormintelor”, și cenușa, „prin zarea de cenușă și diamant/ zbor alb și rotund/ adulmecă vise de sărbătoare.”
De la prima poezie a volumului „Fugara”, până la ultima, „Finis”, glasul poetului se lasă însoțit de elemente ale naturii, bucurându-se de zăpezi, de ploi, de vânt, de dimineți, de nopți, de seri, de zori, de păsări, dintre care „rândunica vestitoare” preia în final și duce mai departe „visele ocrotite” : „Acum, când dau năvală amintirile, ca hoardele din stepele/ Asiei, ca ciorile peste maidanele de gunoaie ;/ ca icnetele unui plâns fără sunet…/ să nu scormonesc în poduri uitate ;/ în pivnițele surpate ; prin ungherele/ cu așteptări de păianjen ale memoriei”, unde fiecare element se comportă ca un simbol al existenței.
David Dorian încearcă definiția poeziei, în dreptul căreia scrie „o formă goală”. ( Îl contrazice, deja, Carl Sandburg : „Poezia, un animal marin, născut pe uscat și care visează să zboare.” ) E dreptul/ și datoria fiecărui poet de a găsi cuvântul ce „exprimă adevărul”.

Elena M. Cîmpan