Melania Cuc: Timpul omului și timpul istoric

În copilărie nu aveam ceas în casă; timpul se derula după legile lui. În zori, ne trezea cocoșul cu un „cucuriguuu” prelung, apoi animalele vorbeau pe limba lor și ne chemau să le hrănim, să le adăpăm. Când răsărea soarele, eram deja în holdă. Tot după mersul soarelui știam când era vremea să luăm pauză, să ne hrănim și noi, cu bucatele aduse în traistă. Spre seară calculam exact cât timp ne mai rămânea pentru a ajunge acasă pe lumină.

Noaptea? Cerul spuzit de stele ne indica fiecare oră, fiecare clipă a trecerii timpului. Luceafărul de seară, luna cu pătrarele ei, „Găinușa” și „Fușteii”, luceafărul de „zâurel-de-zi” – erau planete, cosmos, dar și motive pentru colinde, poezie. Toate semnele cerului apăreau exact la vremea lor și apoi… dispăreau, lăsându-ne să înțelegem că există un ciclu al tuturor lucrurilor. Am învățat să deslușesc semne pe harta cerului din mica pruncie, și nu era joc, era realitatea în care noi, copiii de țărani creștini, ne pregăteam pentru drumul complex al vieții.

Primul ceasornic l-am văzut în casa bunicilor – era  ceas de masă CFR. Era ritualic, era un timp numai al meu când, seara, uneori, mi se permitea să întorc arcul acelui mecanism care mă fascina. Apoi, în vecini, locuia vărul tatălui meu, Ioan,  țăran autodidact și pasionat până la moarte de invenții, de tot ce nu se vede dar se presupune că ar exista. El repara ceasornicele de pe toată valea Zugului, și erau ceasornice diferite – cele mai multe ieftine, din târguri, altele în carcase de lemn pictat, după moda Europei Centrale, pendule și orologii somptuoase, cu mecanisme complexe, ajunse în casele țăranilor din nu se mai știa care castel al grofilor scăpătați. Altele erau aduse din Sud de femeile care, în tinerețe, slujiseră prin casele dintr-un București opulent, interbelic, și despre care, ele, femeile, povesteau ca despre un tărâm fascinant – la care nu credeam că eu, neînsemnata, voi ajunge vreodată. Fiecare ceasornic de acolo își avea istoria, așa cum poveste avea și ceasul din turnul bisericii evanghelice. Dar, în satul de imediat de după război, timpul era măsurat nu cu ora și minutul, ci cu puterea cu care omul reușea să lucreze ogorul. Nu se uita nimeni la ceas, dar știau când să ia pauză, să se hrănească, să-și stingă setea, apoi să ducă șirul lucrului mai departe.

Am crescut cu aceste măsuri ale timpului nemonitorizat pe cadrane, motiv pentru care, și mai târziu, personal, nu am purtat ceas nici măcar ca podoabă. Nu obișnuiesc să mă uit la ceas dacă nu e nevoie, pentru a vedea cum îmi trece ziua, viața. Și totuși, sunt conștientă că omenirea are nevoie de programe riguroase, de ore fixe, pentru ca, de pildă, două avioane să nu se ciocnească sau îndrăgostiții să nu întârzie la întâlnire. Timpul nu mai este demult o noțiune socială, ci una reglementată prin legi scrise și nescrise.

Trăim într-o epocă în care prezentul nu mai are răbdare cu omul. Dacă nu suntem atenți, ne-o ia înainte. Totul se mișcă cu o viteză ce nu ne mai permite contemplarea aștrilor în nopțile de vară, iar schimbările tehnologice vin în cascade. Nu mai suntem doar martori ai unei epoci fascinante și periculoase, suntem parte a unui proces de redefinire a omului.

Identitatea, munca, relațiile, chiar și gândirea umană, toate sunt în tranziție acută. Nu e o criză de sistem pe care să o ignorăm. Gânditorii umanității spun să nu ne fie teamă, dar să ne luăm măsuri de protecție. Timpul este cel care crește un om, dar îl și ucide.

Se pare că ne trecem într-o altă dimensiune a istoriei umanității, pășim într-o renaștere mai enigmatică, mai complicată decât am învățat în cărțile de școală.

În trecut, omul își măsura viața în anotimpuri, recolte, generații. Astăzi, o aplicație de pe telefon poate schimba totul într-o clipă. Tehnologia nu mai e doar un instrument, ci un mediu în care ne formăm, ne exprimăm, ne conectăm. Dar acest confort vine și cu un preț: izolarea noastră. Ceea ce urmează nu este o amenințare, ci o realitate la care ne vom adapta ca la un transplant de piele.

Tinerii și chiar bunicii, nu mai caută răspunsuri la întrebări în biblioteci, ci în fluxuri de date. Nu mai scriu scrisori, ci mesaje criptate în emojiuri. Nu mai visează la o casă simplă, ci la un spațiu „smart”. Valorile se rescriu din mers. Comportamentele vechi nu dispar, se transformă. În bine sau în rău, nu știm încă.

Timpul incomensurabil și timpul limitat al omului, noțiuni aparent abstracte, se văd secvențial, ca la cinematograf, când rola de celuloid se rupe, se face întuneric, și apreciem când motorul pornește, iar ecranul alb și inert prinde viață.

Doar ceasornicele, oricât de sofisticate azi, nu mai fac față evoluției omului. Ceasul biologic, ceasul cosmic… ceasurile marilor reforme depășesc tot ce am învățat până acum. Suntem pregătiți să mergem mai departe? Vrem sau nu vrem, suntem deja în vortexul prefacerilor. Școala, odinioară centrul clasic al formării unui individ, nu mai reprezintă unica sursă de cunoaștere. Informația ne vine de pretutindeni. Părinții și bunicii sunt speriați că elevii  nu mai sunt încurajați să memoreze, ci să filtreze informațiile. Oare asta va duce la o lâncezire a memoriei? Numai timpul o va demonstra. Tot el va arăta dacă inteligența artificială va înlocui omul, îi va prelua locul de muncă sau doar îl va face să înțeleagă că vine secunda în care e musai să se redefinească.

Știm, nu putem da ceasul lumii nici înainte, nici înapoi. Viitorul nu este o promisiune care se va împlini, viitorul este chiar consecința a ceea ce facem noi azi. Cunoașterea doare, așa ca la o operație fără anestezie. Supraviețuiește doar individul, societatea, cel cu imunitatea mai bună.

Ceasornicul universal ticăie, ne spune să nu mai alergăm după himere. Suntem prinși între timpul uman și timpul tehnologic. Cum și cu ce costuri emoționale n se vor percepe pentru a pleca din present? Nu știe nici AI, nu știe nici o eminență cenușie a lumii în care încă trăim, speriați sau fascinați de teoriile care de care mai interesante și  de (i)realizabile.