Se îndreaptă TIMPUL spre sfârşitul său? (1)

Nu încape nicio îndoială că Dumnezeu stăpâneşte în mod suveran Universul, Timpul, Eternitatea. Universul în care noi vieţuim este cel stăpânit de Timp. Elementul esenţial, poate chiar generator al Timpului este mişcarea, perpetua schimbare, procesualitatea materiei şi fenomenelor. Mişcarea este nu doar a macrocosmosului –planete şi sori şi galaxii, valurile mării, mişcarea umană, ci şi a microcosmosului –nivelele subatomice, universul invizibil percepţiei obişnuite. Existenţele umane, istoria însăşi sunt cronometrate: milenii, secole, decenii, ani, luni, zile, în ceea ce numim „dansul” orelor, clipelor, anilor, secolelor”. Nimic nu se poate sustrage Timpului. Anticii greci şi romani concepeau Timpul drept Cronos, cel care metaforic îşi înghite copiii, adică pe oameni. Rolul acesta s-a sfârşit de la HRISTOS încoace. Timpul este acum un „spaţiu”, o dimensiune în care ne câştigăm mântuirea, eternitatea, viaţa veşnică. Ca şi materia, Timpul are un început şi inevitabil trebuie să aibă un sfârşit. Filozofii care spun că materia este veşnică greşesc, desigur, căci pentru ce materia aceasta din care este constituit omul şi Cosmosul n-au realizat un Univers veşnic, ci unul perisabil? Bine au înţeles încă străbunii latini, care spuneau: „Finis in incipens est.” (Sfârşitul se află în început. Ultima Carte din Dumnezeiasca Scriptură, „Apocalipsa” Sf.Ap.Ioan spune un fapt uimitor în cap. 10, v.5-6:
„Iar îngerul pe care l-am văzut stând în picioare, cu un picior pe mare şi altul pe uscat şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea că TIMP nu va mai fi.”
Încă din vechime, prin proorodul-rege David ni se spune în Psalmul 90,v.4: „Căci înaintea ta Doamne, o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă din noapte.” . Şi în aceeaşi notă, Sf. Apostol Pavel, în cea de „A doua Epistolă”, scrisă de la Roma, spune: „Însă preaiubiţilor, un lucru să nu uitaţi: că pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi.”
Percepţia aceasta, că timpul nu este neapărat liniar şi nu este într-o curgere uniformă a intuit-o şi omul de rând, care se exprima uneori, în situaţii dificile: „măi, da’ lung-a fost ziua de azi”! La rându-i, Eminescu, în prezentarea zborului lui Hyperion spre creatorul Universului, intuieşte cu mult înainte de Albert Einstein extensia materiei şi contractarea timpului:
„Porni Luceafărul. Creşteau/ În cer a alui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.”
Există o colindă străveche, în care se spune între altele:
„Staţi pe loc că nu ştiţi voi,
C-a veni vremea de-apoi,
De-a fi anul ca luna,
Luna precum ceasul, scurt;
Ceasul scurt ca un minut.”
Dincolo de aceste intuiţii, ştiinţa actuală vine să facă nişte constatări absolut şocante, în sesnul că avem o shimbare energică în ceea ce va fi fost de zece mii de ani încoace şi că această schimbare a avut o dată precisă: 1978, când aşa numita Oscilaţie Schumann, cu valoarea 8, s-a schimbat subit în 13, ceea ce se concretizează efectiv într-o accelerare a curgerii temporale absolut abruptă... Credem că trăim mai mult –spre 89 de ani ca medie, dar în realitate avem doar 55. Vom detalia.