Pledoarie pentru Eminescu sau viaţa şi opera lui Eminescu pre versuri tocmite

Răzvan Ducan, poetul cu un timbru liric sonor, cu o viziune realistă asupra esenţelor vieţii, cu priviri scrutătoare în/ şi prin materia lumii, căutând sensuri noi, folosind un limbaj profesional, uneori surprinzător de potrivit în ilustrarea unei idei, îndrăzneţ cu temele poetice, pe care le abordează original, unic în felul lui, atrăgând cititori ca magnetul pilitura de fier, a scris o carte, „Poporul de proşti versus Eminescu”, proaspăt apărută, în care personajul principal este poetul naţional, Eminescu, în neîmplinirile lui, de la sărăcie, la ne-iubire, la ne-sănătate, la ne-recunoaştere, la ne-lectură, la uitare.
Dar, totuşi, Răzvan Ducan şi-l apropie pe Eminescu şi în acest fel, al scrierii unei cărţi, continuând preocupări mai vechi, din textele: „Eminescu şi Târnăveniul” sau „Miroase a tei orăşelul meu de provincie”. Titlul volumului de versuri, „Poporul de proşti versus Eminescu”, aproape avangardist, anunţă un demers inedit, asemănător în concept, cu „Schimbarea la faţă a României”, a lui Emil Cioran, sau cu „România altfel”, a lui Lucian Boia. Dar Eminescu nu a mai fost abordat astfel. Discursul lui Răzvan Ducan este, neîndoielnic, unul poetic, sensibil, şi atinge puncte sociale, cu bătaie lungă, spre ceea ce reprezintă Eminescu, în popor – în poporul care l-a înălţat ca un crin, de tăria parfumurilor sale, cum prevedea Călinescu.
Prin acest volum de versuri, Răzvan Ducan re-aprinde, liric, spiritul publicistic al lui Eminescu, în latura lui dreaptă, angajată, dură şi neiertătoare. E o baladă în versuri, cu personaje desprinse din realitate, care n-au nume, dar întruchipează caractere, prin felul lor de-a se raporta la învăţătura lui Eminescu. Răzvan Ducan e, în această carte, mai răzvrătit ca niciodată, pentru că, vorbind despre Eminescu, vorbeşte de fapt despre poet în general şi despre condiţia lui în societate: banalizat în „florilegii” dedicate cu „n” prilejuri de tristă amintire. Şi... atât. Ironia lui Răzvan Ducan este tristă, purtând cu ea suferinţa de veacuri: „la ce bun poeţii”?
Biografia lui Eminescu este văzută în stil epopeic, amintind, prin îndemnul „Spune, poetule, spune!”, de mai vechiul „Cântă, zeiţă, mânia, ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”. Întoarcerea în timp porneşte chiar de „astăzi”, „când poate merge oricine la automatul de dezmormântare a trecutului, cu cardul”, când acum, ca şi atunci, ... „ipocrizie pe săturate!/ Ne amintim de el/ doar când vrem să ne amintim de noi”, pentru că pe Eminescu „l-au îngropat cu gândul că este uşor biodegradabil”, dar „el va lăsa mormântul gol/ şi va reînvia câte puţin/ în fiecare din visele noastre!” Ajuns aici, în sferă onirică, Răzvan Ducan nu zăboveşte mult, ci se întoarce în registrul ales, şi face trimitere la „intenţia unora de-a intra în cartea recordurilor, tulburând un somn de veci”. Răzvan Ducan vorbeşte în unele texte „către popor”, încercând o schimbare, cu forţa poeziei, cu rolul ei purificator: „De ziua poetului, la statuie cu flori, vă rog, nu veniţi/ mai bine aduceţi-i meteoriţi” şi „puneţi totul într-o singură glastră/ cu bătăi culese din inima voastră”, pentru că „Eminescu e şi acum aici/ păstraţi, vă rog, şi iarna , teii înfloriţi”.
Pe rând, în poezia lui Răzvan Ducan, apar elemente de biografie eminesciană, devenite motive literare, în noua lor formă. Astfel, „zgâtia de fată” e „topită-n tristele ninsori”, „tu-i neamul nevoii” se aude şi-n vers. Viaţa lui Eminescu prinde viaţă în imagini artistice: „se spăla/ cu chipul Veronicăi, de stea” sau „Fiecare a fost trup umbrei celuilalt,/ să aibă gândul unde trage,/ la venirea din înalt” – despre prietenia cu Creangă.
O mare parte din cartea lui Răzvan Ducan este un omagiu adus lui Eminescu, cel scos dintre muritori şi făcut nemuritor: „Eminescu levita/ Se ridica din când în când de la pământ/ şi intra în tagma îngerilor”. Rostirea la persoana întâi, în numele poetului, este încărcată de emoţie, „gândind gândul lui”: „Am fost sufleur/ căci dacă eu tăceam,/ tăceau şi ei în cor.” La Casa Pogor, imaginea vie a lui Eminescu generează versuri: „ Stetoscopul pus pe podeaua unde stătea/ ar auzi, de atunci, neliniştea sa,/ tactul bătut cu piciorul, după tahicardie de stea”, „În urma lui, de-atunci,/ Crescut-a, falnic, timpul,/ De-ntunecimea lui,/ ne-ntunecim, cu schimbul”.
Şi, lăsând deoparte „poporul de proşti”, Răzvan Ducan alcătuieşte imaginea unui Eminescu al lui, cel de toate zilele: „Eminescu este o unitate de măsură a adâncului serafic”, „Cine este Eminescu?/ - El este cel ce trebuia să fie”, „La Eminescu, în poem,/ se intră ca într-o instituţie”, „Poemele lui Eminescu, încă o mie de ani,/ Câştigă orice casting de mlădiere a sufletului/ Prin vers”, „Fără Eminescu/ Limba română ar fi avut o verigă lipsă”, „Puse pe limbă, poemele au gustul mării”, „Un singur cuvânt dacă scoţi dintr-un poem de Eminescu, (...) poemul se scurge de conţinut”.
Într-o frumoasă metamorfoză nichitastănesciană, Eminescu devine aura din jurul capului, iar îngerul ia forma lui Eminescu - om. „Poem în zăpadă” este o emoţie proprie lui Răzvan Ducan: „Foaia albă a calculatorului;/ posibil, consecinţa ninsorii./ Niciun cuvânt scris;/ posibil, poem îngropat în zăpadă. (...) Nicio mână nu apasă tastele/ să-l dezăpezească./ Singur, poemul nu va mai fi găsit./ Singur, poemul s-a întors la autor.”
Răzvan Ducan nu doreşte un Eminescu de bronz, în statui, pe socluri, în biblioteci, în uitare, ci un Eminescu – „să-i citim poezia”: „Bronzat de timp, ne priveşte din bronz/ Şi împietrit ne priveşte din piatră,/ Din miile de ipostaze ne priveşte,/ Dar are o privire-nlăcrimată”.
Aşa cum poezia lui Eminescu nu are timp şi loc, tot aşa, volumul lui Răzvan Ducan – „Poporul de proşti versus Eminescu” - nu este unul întâmplător. Răzvan Ducan îi înalţă lui Eminescu o biserică de versuri, înălţându-se „în poet”, odată cu Poetul: „Şi să mă-nalţ în mine, până la semn,/ Cum se-nalţă o veche biserică de lemn”, pecetluind un poet, pe urmele altui Poet.