Mircea Daroși: Retrospectivă

            Noaptea aceea a devenit pentru  Sebastian un adevărat coșmar. Gândurile și întrebările fără răspuns i se îngrămădeau într-un cerc nedefinit. A uitat de succesul zilei, nu se mai gândea la ce trebuie să facă în perioada următoare, ci se concentra asupra surprizei neașteptate de care avuse parte.

            Pe ecranul minții lui au început să se deruleze secvențe din anii studenției. Cea dintâi imagine care i-a rămas imprimată în memorie era legată de clipa când a cunoscut-o pe Simona. Amândoi erau în primul an de facultate și frecventau Biblioteca Universitară.

           Simona stătea la rând și urma să-i predea bibliotecarului de serviciu permisul și buletinul de cititor. În spatele ei se afla Sebastian, care ținea strâns cele două acte necesare pentru împrumut și le  controla cu privirea să nu fie completate  greșit. Dintr-o mică neatenție, Simona scapă din mână fișa bibliografică și vrea s-o ridice de jos, dar în același timp se apleacă și Sebastian, dând față în față  cu ea. Cele două priviri s-au întâlnit, întipărindu-se pe retina fiecăruia dintre ei.

           -   Vă mulțumesc frumos, domnule ! spuse Simona, privindu-l cu gingășia ființei  care se simte jenată de neatenția  ei.

           -    Cu multă plăcere, domnișoară ! îi răspunse el respectuos și cu zîmbetul pe buze.

           După ce au predat actele, fiecare a plecat spre sala  de lectură, unde aveau locurile stabilite, așteptând să li se aducă lucrările solicitate. Era o încăpere spațioasă, cu ferestre mari prin care pătrundea lumina zilei, cu rafturi care ajungeau până-n tavan. Pe ele erau așezate cărțile pe diferite domenii și așteptau să fie distribuite cititorilor. Peste sală domina o liniște deplină, iar cititorii erau concentrați asupra lecturii. Mesele de lectură erau despărțite printr-un paravan de lemn, destul de înalt, astfel că, partenerii nu aveau posibilitatea să se vadă unul pe celălalt, ori să comunice între ei. Întâmplarea a făcut ca amândoi să se nimerească  la aceeași masă, dar separați de acel obiect de protecție.

          După ce  și-au primit cărțile solicitate, s-au afundat în lectură, timp de câteva ore. Pauzele se țineau de bunăvoie într-un spațiu anume pregătit pentru relaxare. Simona a ieșit doar o singură dată,  chiar dacă se simțea obosită. Sebastian se ducea destul de des la o țigară.

           La ultima lui ieșire în pauză, când fuioarele de fum ce se ridicau spre gura de aerisire din tavan, pentru că erau destui fumători, a zărit-o pe Simona printre studenți, retrasă într-un colț al sălii. Ținea în mână un pachet de biscuiți  din care scotea cu un gest delicat, unul câte unul, ca să-și aline foamea. Fără să-și dea seama că este urmărită cu privirea,  s-a întors după câteva minute în sala de lectură. Sebastian și-a stins țigara abia începută și  a revenit și el la locul lui. Înainte de a se așeza la masă, privind peste paravanul despărțitor, a reușit să vadă aceaiași ochi verzi  pe care i-a întâlnit la ghișeul de primire în bibliotecă. Bănuia el ceva, dar nu era sigur. Și-a reluat lectura,  a mai conspectat câteva pagini, dar la un moment dat, plictisit, și-a îndreptat atenția  spre panoul din față,  observând că între masă și acest despărțitor  exista un spațiu foarte mic prin care, doar lumina putea pătrunde. S-a gândit să-i trimită un bilețel. Dintr-o fișă albă  pregătită pentru conspecte, a decupat cu grijă un dreptunghi îngust de hârtie  pe care a a scris cu pix albastru :

                Stimată Domnișoară,

 După mai multe ore de ședere la aceeași masă de studiu, fără să ne vedem, mi-ar face plăcere să vă cunosc. Vă aștept în fața bibliotecii !  S...

          Studiind cu atenție fanta care avea să-i facă acest serviciu de comunicare, Sebastian reușește să transmită bilețelul. Avea emoții, se întreba dacă o să-l citească, dacă o să-i răspundă și mai ales, dacă va fi de acord cu propunerea făcută.

          Timpul trecuse și răspunsul nu a venit. Se apropia  și ora închiderii. Dezamăgit, și-a strâns hârtiile de pe masă, a predat cărțile pe care le-a avut pentru studiu și cu pași repezi s-a îndreptat spre ieșire. S-a oprit undeva pe treptele mari care guvernau fațada impunătoare a bibliotecii. După câteva minute, în fața lui apare silueta tinerei studente, ținând la piept cursurile prinse într-un dosar și cu o geantă neagră pe umărul stâng. Ajunsă aproape de Sebastian, s-a oprit cu o treaptă mai sus, apoi a mai coborât  încă una. L-a măsurat din cap și până în picioare și cu ochii ei pătrunzători l-a fulgerat cu privirea.

            -    Dumneavoastră sunteți domnul S... ?

            -  Mda...  eu, răspunse Sebastian, puțin intimidat de prezența  ei autoritară.  Îmi cer scuze, domnișoară ! Am vrut  doar să știu cu cine am stat timp de patru ore la masa de studiu.

A urmat un moment de tăcere, apoi  domnișoara,  destul de relaxată,  a întins  cu eleganță mâna spre el.

           -    Mă numesc Simona, studentă la Arte și Design.

           -    Încântat de cunoștință ! spuse el, privind-o cuceritor.  Sunt Sebastian, student la Teatru.

           -   Aaa... acum înțeleg  de ce actorii se folosesc de orice împrejurare să-și joace rolul, atât pe scenă, cât și în viață.

           -   S-ar putea să aveți dreptate, dar jocul meu a fost  ceva pornit dintr-o anumită curiozitate.

           -   Și care este această curiozitate ?

           -   Să vă cunosc, domnișoară ! spuse el , trimițându-i un zâmbet discret.

          Dialogul lor a continuat câteva minute pe același loc și pe aceeași temă, devenind din ce în ce mai agreabil. Pe fața fiecăruia se întrezărea un sentiment de simpatie. 

Încet, încet, au coborât amândoi până la trotuar, pășind cu grijă pe treptele placate cu marmură albă.

          Drumul lor spre casă era însă diferit, dar Sebastian a preferat s-o însoțească pe Simona până la prima stație de tramvai care ducea  spre Complexul studențesc. Înainte de plecare, de comun acord, și-au trecut pe mobil  numerele telefon, și-au strâns cu căldură mâinile, iar Sebastian și-a exprimat dorința de a se revedea cât mai curând. De atunci, nicio zi nu se sfârșea fără să nu comunice, sau măcar o dată pe săptămână să se întâlnească la o cafea ori un suc în centrul orașului. La bibliotecă s-au văzut mai rar și numai atunci când aveau nevoie de anumite informații de specialitate.

          Sebastian nu avea prea mult timp liber. Cursurile la facultate și orele petrecute la repetiții pe scenă, aproape că nu-i mai încăpeau în program și pe deasupra era și distanța destul de mare până acasă. Stătea în chirie, undeva pe Calea Șagului, la doi bătrâni suferinzi, cărora le făcea din când în când cumpărăturile necesare. Erau bucuroși că au pe cineva care le poartă de  grijă și de aceea, atunci când studentul nu avea banii necesari să-și plătească chiria, îl așteptau până în luna următoare. Colegii de facultate nu l-au văzut niciodată nemulțumit și nici nu se arăta că-i lipsește ceva. Mereu spunea că se descurcă cu ce are.

           Simona se îndrăgostise foarte tare de el. Ochii lui albaștri ca cerul o pătrundeau până în adâncul sufletului. Se simțea măgulită de atenția pe care i-o acorda. Era mereu drăguț și politicos, iar pe deasupra avea și simțul umorului, știa să creeze atmosferă plăcută în orice împrejurare. A trecut destulă vreme  până când a îndrăznit s-o  sărute pe buze și sărutul lor deveni ceva intim. Atunci au înțeles amândoi  că se iubeau, că prietenia care îi legase la început se transformase în dragoste. Mergeau împreună la teatru, pentru care el obținea foarte des invitații de la prietenii săi, actorii. După spectacol, avea o plăcere deosebită să discute, despre regia spectacolului, dar mai ales despre trăirile fiecărui personaj. Simona îl asculta cu atenție, făcea uneori și  unele comentarii, dar mai ales, îi admira  pasiunea pentru viitoarea lui profesiune. Scena era totul pentru el, era visul care urma să devină realitate.

            În vara acelui an, după ce ieșiseră amândoi cu bine din sesiunea de examene, Sebastian a obținut un bilet la Costinești prin Asociația Studenților. Aveau nevoie de încă unul, ca să poată merge împreună la mare.

           -    Aș vrea să merg și eu, spuse Simona, cam îngândurată. La cine să apelăm ?

           -   Nu vom apela la nimeni.Cred că cel mai bine ar fi să-mi caut un job până la plecare și cu banii câștigați vom plăti încă un bilet. Mă gândesc că, cel mai potrivit pentru mine ar fi un post de ospătar la vreun restaurant din oraș.

           -    Poate găsesc și eu așa ceva, interveni Simona, bucuroasă de  această idee.

           S-au uitat unul la altul, au zâmbit, apoi Sebastian și-a trecut mâinile prin părul ei mătăsos, i-a luat chipul între palmele lui mari și osoase, a sărutat-o adânc, că aproape i-a tăiat respirația și a strâns-o la piept ca pe un copil.

            Au cutreierat amândoi restaurantele și pensiunile din oraș, dar în prima zi n-au avut parte decât de promisiuni. Abia a treia zi, Sebastian primise un telefon de la patronul unui restaurant că îl primește la interviu. A sunat-o imediat pe Simona să-i spună de oferta primită. S-a bucurat mult și l-a rugat să se întereseze și de ea, că este dispusă să facă orice.

          -  Aș putea să spăl vasele, să ajut la bucătărie, ori să fac curățenie, că nu mi-e rușine să muncesc, a spus ea  pe un ton insistent.

          -  Am emoții Simona, dar cred că mă voi descurca, chiar dacă n-am mai făcut  niciodată așa ceva. N-am să uit nici de tine. Te iubesc !

          -  Și eu te iubesc, Sebi ! Succes pe mâine !

         Multă vreme n-a putut să adoarmă de grija zilei în care își va încerca norocul. Își punea întrebări, își făcea tot felul de scenarii despre cum va fi primit . După ce  a scăpat de obsesia acestor gânduri a reușit să ațipească,  iar la ivirea zorilor s-a trezit și a început să se pregătească pentru întâlnirea cu patronul  care îi făcuse oferta. La ora opt a ajuns în fața restaurantului ,,Don Fane”, situat pe strada Mihail Kogălniceanu. La intrare l-a întâmpinat un om cu fața veselă și primitoare, care i-a adresat reverențios   ,,bună dimineața ”. Surprins de  vizita lui  matinală, șeful de salon l-a întrebat respectuos :

• Cu ce vă pot ajuta ?

            -    Mulțumesc ! răspunse Sebastian bucuros de primire. Am fost chemat de patronul restaurantului.

            -    A... da... poftiți, vă rog ! Biroul se află la etajul  întâi, vă însoțesc !

Ajunși în fața ușii, inima lui Sebastian a început să bată mai tare decât un ceasornic. Avea emoții ca la examen.

            Interviul n-a durat prea mult, pentru că patronul se arăta foarte ocupat de hârtiile sale de pe birou. Mai întâi l-a analizat din punct de vedere fizic, constatând că este un tânăr prezentabil, apoi au urmat câteva discuții succinte despre ceea ce presupune angajarea lui temporară în calitate de ospătar.

            -  Pentru inițiere veți lua legătura cu domnul Cernat, un ospătar cu experiență și mult tact profesional .Timp de o săptămână sunteți în probă.

            -  Vă mulțumesc mult ! îi răspunse el respectuos și se retrase bucuros din birou.

Timp de câteva minute, Sebastian a făcut cunoștință cu toți colegii din aceeași tură, care i s-au părut simpatici și binevoitori să-l introducă în tainele meseriei. Cel mai interesat de el a fost Cernat, un om în floarea vârstei, bine apreciat de întregul colectiv. Explicațiile lui au început cu atribuțiile unui ospătar al cărui rol este de a asigura clienților o atmosferă plăcută, care îi va determina să revină cu drag în acel local.

În timp ce noul angajat și-a aranjat uniforma de ospătar, cămașă albă, ecuson cu numele localului și pantaloni albaștri, domnul Cernat i-a tras la xerox atribuțiile care-i revin și i le-a înmânat pentru studiu. Când s-a uitat peste ele, a rămas perplex de câte sarcini trebuie să țină seama : să se asigure că mesele sunt curate și debarasate  ; să întâmpine clienții și să-i orienteze către o masă liberă ; să-i impresioneze prin atitudine și ținută  ; să aducă meniurile și să le recomande clienților feluri de mâncare sau de băutură ; să preia comanda și s-o ducă la bucătărie, însoțită de de eventualele cereri speciale ale clienților ; să asigure o servire ireproșabilă a clienților și să le acorde acestora toată atenția de care au nevoie ; să întocmească nota de plată, atunci când clienții cer acest lucru și să încaseze banii ; după ce clienții au plecat, ospătarul va trebui să pregătească mesele pentru următorii oaspeți.

            Au urmat apoi cerințele referitoare la aptitudinile unui ospătar, avantajele și dezavantajele acestei meserii.  Îmbrăcat după tradițiile ,,casei”, Sebastian  a devenit în prima zi ajutorul de ospătar al domnului Cernat. Atent la toate detaliile acestui exercițiu, care i se părea destul de dificil, la  un moment dat și-a dat seama că nimic nu-i prea greu, dacă există voință și dragoste pentru ceea ce faci. Parcă în ziua aceea ,,năvăliseră” cei mai mulți clienți la restaurant. Se deplasa rapid de la o masă la alta, ducea comenzile la bucătarul șef și îndeplinea întocmai tot ceea ce îi spunea domnul Cernat.

             Seara s-a întors acasă epuizat, nu pentru că ar fi depus un efort fizic deosebit, ci mai mult din cauza stresului  ca nu cumva să facă vreun lucru nepotrivit. A adormit foarte repede pe fotoliul de lângă masă.

            A doua zi, dis-de-dimineață a contactat-o  să-i spună că la serviciu s-a descurcat   bine, dar este în probă timp de o săptămână.

         - Bravo, Sebi ! i-a răspuns bucuroasă Simona, apoi cu o voce schimbată brusc a continuat  să-i spună plină de îngrijorare : Nu știu dacă vom avea timp să ne întâlnim, căci am primit un telefon de la bunica. Este internată în spital. Voi pleca la ora 13 cu trenul la Brașov. Te pup !

                       Surprins de vestea  neplăcută a Simonei, Sebastian n-a putut să-i spună decât atât : Însănătoșire grabnică !  Drum bun  ! Mai vorbim !

            Cu cincisprezece minute înainte de începerea programului, Sebastian a fost prezent la restaurant. Și-a revizuit cu atenție ținuta, a stat de vorbă cu domnul Cernat, care i-a mai dezvăluit câteceva din tainele meseriei. Pe la orele prânzului au sosit primii clienți și cu cât timpul înainta pe cadranul zilei, salonul devenea arhiplin. Trebuia să se descurce singur. Domnul  Cernat, chiar dacă avea și el clienții lui, nu-l slăbea nicio clipă din ochi. La mesele care i s-au repartizat se aflau tineri și vârstnici, ba și câțiva copii ce se arătau nerăbdători să fie serviți cât mai repede cu mâncare.  Acum scena lui de teatru avea un alt decor și alți spectatori pentru care juca o piesă regizată după reguli și norme abia învățate. Talentul său de actor nu l-a dezmințit nici în această împrejurare. Era mereu cu zâmbetul pe buze, vorbea calm, intreba și răspundea respectuos fiecărui client. S-a obișnuit să ducă pe mână câte patru farfurii deodată și chiar mai multe, să le așeze cu cea mai mare grijă în fața clientului, să-i ureze poftă bună și să se retragă reverențios la locul lui.

Într-un moment de repaus, domnul Cernat s-a apropiat de el, l-a privit drept în ochi și apoi l-a îmbrățișat ca pe copilul lui.

• Bravo Sebastian ! Te descurci bine !

          De după perdeaua garderobei de serviciu, a apărut și Alina, o fată frumoasă și gingașă, îndreptându-se spre Sebastian să-l felicite pentru felul cum se descurcă.

           - V-am urmărit tot timpul, domnule Sebastian și am avut emoții pentru dumneavoastră. Sunteți un artist al mișcărilor grațioase și al simțului profesional, spuse ea oglindindu-se în ochii lui albaștri ca seninul.

-  Mulțumesc, Alina ! Mă bucur că sunteți alături de mine și sper să fiu pentru toți colegii o ființă agreabilă.

Zilele treceau în fugă și Sebastian câștiga tot mai multă experiență. Clienții erau foarte mulțumiți de serviciile lui, iar conducerea restaurantului îl aprecia ca pe un ospătar iscusit. Cel mai mândru se arăta domnul Cernat care îl asigura că va fi prezent la toate spectacolele lui, să-l vadă dacă și pe scenă este tot atât de bun ca și aici. Alina își găsea mereu timp să stea în preajma lui, să vorbească cu el, îl simpatiza și chiar nădăjduia să aibă o relație de prietenie. 

Gândul lui Sebastian zbura însă la Simona, care îl căuta mereu seara la telefon. Nu uita niciodată să-i spună cât o iubește de mult. Se interesa de bunica ei, dacă s-a făcut bine.

           -Da, a fost externată și am dus-o acasă,. Se simte mai bine și e tare bucuroasă că sunt cu ea. Ar vrea să te cunoască, dar i-am explicat de ce nu se poate deocamdată.

           Programul lui Sebastian a devenit și mai încărcat din momentul în care, una dintre colege se îmbolnăvise. A preluat și tura ei, dar seara era epuizat. Dormea puțin, muncea mult, și totuși avea puterea de a rezista până la capăt.  Când a sosit momentul să plece de la restaurantul care i-a oferit această experiență, patronul l-a chemat în biroul său. Avea emoții ca în momentul când a dat interviul, se temea ca nu cumva să-i reproșeze ceva, ori să-i spună vreo vorbă nepotrivită. Era de fapt o surpriză plăcută.

•  Te felicit pentru serviciile tale, domnule Sebastian ! Te-ai descurcat foarte bine ! Ne pare rău că trebuie să pleci, dar dacă pe viitor vei avea nevoie de noi, te vom primi cu drag. Și acum, pentru că ne-ai fost atât de simpatic și ți-ai făcut datoria în mod exemplar, te rog să primești din partea mea  o mică atenție. Patronul, un om trecut de floarea vârstei, înalt și spătos, cu obrajii încă destul de rumeni, s-a ridicat de pe scaun și i-a intins un plic alb în care se întrezărea o sumă oarecare de bani.

           Surprins de cuvintele pline de recunoștință și de gestul neașteptat al patronului, Sebastian s-a emoționat  și mai tare încât, abia își găsea cuvintele pe care urma să le rostească.

              - Vă mulțumesc frumos domnule Bădescu,  pentru înțelegere și pentru sprijinul pe care mi l-ați acordat ! Vă sunt profund recunoscător! spuse în cele din urmă, cu o voce aproape tremurândă.

După ce și-au strâns mâna prietenește, Sebastian a ieșit bucuros din birou și s-a îndreptat spre salonul în care lucrase mai bine de o lună, unde îl așteptau colegii lui de muncă să-și ia rămas bun. Alina a căutat  în mod intenționat să fie ultima la rând, pentru a-l îmbrățișa cum își  dorise de mai multă vreme și, iată că acum o face cu  afecțiune, încât ochii i s-au umplut de lacrimi de parcă ar fi fost prieteni de-o viață.

Fragment din romanul ,,Visul unui actor”, în curs de apariție