Leșu – satul de sub Heniu

Apreciez mult inițiativa subofițerului rezervist MACEDON SUCIU, care își răscolește memoria și așează pe hârtie amintirile de neuitat de acasă, de sub Heniu, din dealul Blidarului, unde era casa de neuitat, încărcată de omenie, de smerenie și fapte demne, unde a primit acea educație pentru cetățenie, respectul pentru ființa și demnitatea umană, cât și antrenarea tuturor cosașilor într-un efort colectiv responsabil. Descrie cu emoție dealul unde s-a născut și a copilărit - Arșița Blidarului, locul drag copilăriei sale, de care îl leagă frumoasele amintiri ale copilăriei, cât și locul numit Cable, unde își petrecea zilele de vară în compania celor două vaci, având grijă de ele ca de ochii din cap, deoarece ele ne asigurau hrana familiei noastre numeroasă. Redă aspecte din viața satului și a familiei într-un stil artistic, cu glume și snoave și capacitatea de a surprinde esența fenomenelor din satul atât de renumit de la poalele Heniului.

Cele  aproape 200 de pagini scrise din abundența inimii sale, reprezintă o  mângâiere binefăcătoare a simțurilor omenești exprimate prin cuvinte culese din arealul vremurilor, cu povești  și multe elemente de originalitate cu totul aparte, specifice unui sat românesc, matricea neamului nostru. Trăind din amintiri parcă ne mai naștem odată într-o altă lume, desigur, o lume de suflet căreia trebuie să-i  căutăm identitatea doar prin cercetare așa cum a făcut autorul cărții de față, care și-a vindecat sufletul prin amintiri unind visul cu viața.

„În vremurile de azi, spune în prefață prof. Ioan Seni - o carte despre sat este o punte de trecere peste toate inimile ce-și doresc un refugiu în copilărie, în anii de școală, în lumea satului de altădată, care nu mai are un viitor prea sigur și va trăi doar prin emoții și amintiri.”

Autorul de pe Leșcior, prezintă cu har anii copilăriei presărați cu năzbâtii, bucurii și supărări, cu chipuri dragi și întâmplări de neuitat, ce i-au jalonat drumul vieții și reperele sufletești. Cartea e o sărbătoare a sufletului și dă valoare trecutului prin diversitatea opiniilor și reproducerea cuvintelor așa cum se rostesc în sat. Descrie imaginile geografice ale satului, intuind graiul naturii prin șoapta păsărilor și a florilor sau a nucului singuratic ce străjuiește ocolul casei. În paginile cărții găsim o istorie autentică, privind originile satului și a sătenilor. Prin apariția aici a unor familii de leși, se zice că de la ei ar proveni numele satului, adică Leșu, după spusele unor cercetători care au scris poveștile satului. În carte găsim  sămânța neamului, iubirea de locul natal, de oamenii care au călcat pe acest pământ, iubirea de frumos și autentic, povestiri din sat și viața cultural-artistică și personalități ale culturii ce au încolțit în acest sol atât de fertil, oameni de  cultură ce au poposit aici ridicând pe trepte înalte satul trișcașilor, cum sunt: Dimitrie Gusti, Constantin Brăiloiu, Tudor Jarda, Sigismund Toduță, Dariu Pop, ce au realizat aici prima culegere de folclor muzical. Au descoperit o talentată   interpretă, privighetoarea din Leșu, cât și cântecele interpretate de săteni la trișcă și fluier, ce au ridicat satul prin cultură. Muzicologul Tudor Jarda este considerat fiu al satului, primind din partea sătenilor aprecieri bine meritate, ca dovadă leșenii l-au imortalizat printr-un bust situat în centrul satului, în fața Căminului cultural, iar fiul său Pavel, un maestru al artei plastice s-a căsătorit cu o leșancă,  Delia Pralea, nepoata de la frate a Mariei Precup.

Prin asemenea cărți, despre sat și despre oameni îi facem pe cititori să  viseze și să uite de problemele zilnice, făcând o nouă călătorie pe ulițele satului, sursa de inspirație a multor creatori de literatură.

Închei scurta mea prezentare a cărții de la rădăcinile satului cu versurile regretatului poet vărărean, Dumitru Popițan:

Satul meu e poezie

Scrisă-n vreme de țărani,

Satul meu  e doar mândrie

Adunată peste ani.

                Satul meu este de toate

                Câte eu aici am zis,

                Satul meu este cetate

                Ce mai ... este Paradis.

                   Ioan Mititean