Florile lui Valeriu Mureşan

Acum câteva zile editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca, ne-a oferit cartea de versuri „Floare de foc”, a lui Valeriu Mureşan, membru al Ligii Scriitorilor Români, filiala Năsăud, cu o prefaţă semnată de scriitorul prof. Mircea Daroşi. Domnul Mureşan nu este la prima sa carte de versuri, dânsul a mai publicat încă trei cărţi, în 2008, „Prea devreme seară”, dedicată poetului Luca Onul, în 2009, „Floare de lut”, dedicată soţiei Veronica, şi în 2013, a treia carte, „Flori de apă”, cu o prefaţă semnată de prof. Ioan Mititean, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Năsăud.
„Tiparul poetic al creaţiei lui Valeriu Mureşan poate fi definit ca o sumă de mesaje lirice puse în ţesătura propriei sale originalităţi. El vine din sat şi rămâne acolo pentru a observa tot ce se întâmplă sub streaşina acestei veşnicii, recuperând un fel de a trăi şi de a crede”, ne spune domnul Daroşi. Poeziile lui Valeriu Mureşan „au izvorât din emoţii estetice şi includ o taină, ce se dezvăluie celor ce citesc, dând faptelor sensuri profunde, ca un săpător în tăcere”, completează domnul Mititean. Am să arunc şi eu o scurtă privire asupra versurilor poetului telcean prin naştere şi chiuzan prin adopţie.
„Când mă gândesc la tine/ vreau să fiu pasăre în zbor/ Din poala norilor văzduhul să-l măsor/ Apoi, planând, încet să mă aşez/ Pe perna-n care tu încă visezi.” Versul încă nu se aşează perfect, însă naivitatea simţurilor este copleşitoare. Mai departe, „Şi gura ta frumoasă/ Are surâsul stins./ Asculţi în taină/ Tăcerea mea cuminte.” Maturitatea expresiei poetice devine mai pregnantă. „Degeaba caut sub zăpadă/ Un ghiocel să-ţi dăruiesc/ În mâna mea pufoşi se-adună/ Doar fulgii care se topesc.” Ritmul bine susţinut de o rimă clasică, aduce o mică şi duioasă nostalgie a iubirii native şi parcă simţi aievea, în palmă, o undă de frig şi umezeală, pe fondul unui alb care domină totul. Este senzaţia fizică a versului. Întâlnim şi versuri cu poticneli de expresie, cu didacticisme şi lozinci, inerente până la un punct, însă, dincolo de toate, domnul Mureşan continuă să evolueze, să se dezvolte poetic şi o face cu perseverenţă şi zâmbet curat, dânsul vrea să scrie versuri şi o face într-un oarecare stil original.
În „Sonet”, poetul nostru evoluează, ca tehnică a imaginii artistice, pe fondul unui vers uşor blagian, vedem o încercare, destul de bine prinsă, de a sonda o lume greu sondabilă, aceea a eternei iubite.”Încerc din privire/ Lumina să-ţi caut/ În ochii pe care/ Acuma nu-i văd,/ Ei sunt doar ascunşi/ După lună şi mare,/ După timpul pierdut/ În lumina de stele şi noapte/ Desenez pe nisip un portret./ Prefă-te în floare iubito,/ În nori de parfum să înot,/ Să-ţi simt sărutarea pe buze/ Şi îmbrăţişarea de foc.”
Ultimul volum de versuri, „Floare de foc”, indică o bună maturizare a poetului, mesajele sale lirice se dezvoltă purtând o anumită încărcătură emoţională, aici motivul florilor este o poezie şi un simbol al armoniei, parcă şi focul purifică lumina şi poartă sufletul spre adevăr. Întâlnim expresii surprinzătoare, ex. „eu sunt doar o petală”, sau „şi îngropat în cenuşa timpului dus” şi mai departe, „doar copacii răsar pentru mine”.
Valeriu Mureşan este un poet care vine, acumulează an de an, capătă experienţa frumosului estetic şi încearcă să pătrundă în misterul emoţiei erotice, avem, evident, o maturizare a expresiei artistice.
„Floare de foc, floare de foc/ Cântă-mi în liniştea nopţii,/ În liniştea nopţii cu lună/ Când inima-mi bate nebună.”