Valentin Marica, Metanii peste strigătul arborelui

Un volum de versuri este ca o icoană nouă pe sufletul Poetului. El, cel care scrie, se roagă. Dar nu oricum, ci cu eternele cuvinte căzute în ...metanii. Volumul poetului Valentin Marica, Metanii peste strigătul arborelui, este rugăciunea continuă a eului liric care nădăjduiește și care iubește necondiționat. Iubirea e jertfelnică, la fel ca și poezia. Prezentul volum de versuri este închinat memoriei poetului basarabean Grigore Vieru, dar temele și motivele recurente pe care le regăsim în fiecare poem ne duc cu gândul la ideea centrală a operei lirice a lui Valentin Marica: rugăciunea. Iar Cuvântul care zidește și ne zidește simțirea poetică stă în imaginea iconică a îngerului, imagine recurentă la nivelul întregii poezii a autorului.
Titlul volumului reia un poem din volumul de versuri Metanii, publicat în anul 1997. Inclus în ciclul Răstignit CUVÂNTUL sângerează, acest poem este metafora unui homo religiosus vivendi, întrebător, care caută sensul lui „a fi” într-o lume în care „strigătul arborelui” nu se aude decât în sufletul sensibil. Arborele este copacul sacru, care semnifică întregul simbolism al verticalității, al vieții în continuă evoluție, în ascensiune spre cer. Metafora arborelui ca simbol al ciclicității viață-moarte este un element central al scrierilor lui Valentin Marica. Legătura între cer și pământ este întruchipată de rădăcinile (fixate în pământ) și crengile care se înalță spre înalt (cer) marcând, poetic, legătura dintre cele două axe ale universului. Desigur, ne putem gândi la metafora arborelui ca trimitere biblică: viața, cunoașterea, moartea, crucea (cea care are forma unui arbore edenic), toate sunt vizibil folosite în ideea sugerării continuității vieții, aspirația omului spre împlinire, spre contopire totală și definitivă cu universul. Poemul Metanii peste sufletul arborelui, publicat în volumul din 1997, este o rugăciune. „Murmurul unei rădăcini” se va transforma în „strigătul arborelui”, pătrunzând întreaga corolă a arborelui tranformat în inima transfigurată cerând „o altă naștere”. Implorarea divinității curge firesc în ...corola de minuni a lumii crescute din crengile arborelui edenic. Metaforele revelatorii, blagiene, care apar în acest poem, element paratextual pentru volumul de față, sunt frecvent întâlnite în opera lirică a lui Valentin Marica.
Timpul, arborele, nașterea, zborul, leagănul, dorul de mamă, toate sunt metafore centrale ale volumului Metanii peste strigătul arborelui, apărut în 2013. Poemul programatic, Pleoape pe cer, este mărturisirea de credință a autorului, liantul între poemul-titlu și conținutul întregului volum, liantul între pământ și cer. Sintagmele definitorii sunt evidențiate poetic prin folosirea frecventă a verbelor la conjunctiv, mod al posibilului, dar și al neliniștii creatoare: Să fii în cer, așa și pe pământ, să te aburească legănarea frunzei, să meargă în urma ta dealul, să se ghemuiască în curgerea lunii /pragul, să ningă peste crucea din vârful casei / suspinul mamei.
Având ca motto câteva versuri din poezia lui Grigore Vieru, cel căruia îi este dedicat volumul, regăsim indici spațiali și temporali care fac trimitere, directă sau discretă, la opera poetului basarabean, scris obligatoriu cu majusculă. Invocarea spațiului sacru al Prutului sau al Pereritei, parafrazarea anumitor versuri ale lui G. Vieru, evocarea poetică în sinea ei întreagă este metaforică. În viziunea lui Valentin Marica, Poetul este „îmbrăcat în cămașă de iarbă”, el „taie cărări în dealul cu spini” sau „își lasă Poetul frunza mâinii / să fie geamăna spicelor cerești”, pe când, „în vară, verdele rar / al trandafirului sălbatic, / Poetul caută oul de privighetoare”.
Un poem deosebit, în care este evocată figura poetului, este „Peste țărâna albă a Evangheliei”. Legătura cu divinitatea este simbolizată în imaginea Mântuitorului care semnifică trăire lăuntrică autentică. Cuvântul este sfânt și are putere multă, iar puterea Cuvântului izvorăște din aceeași imagine poetică definitorie a arborelui care domnește peste o lume platoniciană a sferelor: „Împresurat de cuvinte, / de pleoapele lor / lungi și moi ca mătasea apelor, / baterile de vânt / îi par / vârfurile arborilor / ce lasă umbră / peste locul / în care / Iisus a scris cu degetul. / Acolo, de trei ori pe zi, / Poetul așează ramuri verzi / peste țărâna albă / a Evangheliei / și ține harfele soarelui / în palme.”
Îngerul, crucea, lacrima sunt alte trei metafore revelatorii ale versurilor din acest volum. Neprihănirea, simplitatea și frumusețea sunt exprimate în imaginile cromatice ale albului neatins de vreo patimă, ale zăpezii și ale îngerului. „În iarnă, veșnicia” înseamnă că „Un înger mijește / după arborii reci... / Ne face semn, / ne arată că pleci / din rănile ierbii / cum se leagă astrele / în nesfârșite zăpezi, / cum ochiul de ciută / lacom se-adapă / la cina de taină / care-l și îngroapă.” În imensitatea albului și a neprihănirii, dorința eului liric e tainică: „doar Poetul să ne ningă, / numai largul lui ne strângă”.
Lacrima este asociată deseori cu simbolistica poetică a crucii. Dincolo de a fi doar o metaforă, ea amintește de suferința supremă a Fiului lui Dumnezeu. Însă durerea profundă a eului liric se scurge în „nemărginirea timpului” și „Unul-Născut” este cel știut de Poet pentru că „mărul ochiului / se coace în zapada / ultimului cuvânt al poemului, / Unul-născut...” Arborele și mărul sunt înlănțuite în curgerea divină a Cuvintelor din fiecare poem. Tot Îngerul este cel care mângâie și alină suferința crucificării în rugăciunea și liniștea Vecerniei: „Numai Îngerul îmi spune / cum să țin în mâini freamătul crucii. / Numai Îngerul îmi spune că apa ce curge / e vecernie, / luciul ce apasă umărul.”
Și nu în ultimul rând, ne oprim asupra poemului-capodoperă Rugăciune pe o carte. Invocarea divinității și credința sunt aripile care înalță sufletul în rugăciune. Poezia este, in facto, rugăciune. Cuvânt către divinitate. Poetul stă la taifas cu Dumnezeu. Iar dialogul lor este sublim, dincolo de fire, atemporal, aspațial, tainic. Fărâme și picături de cuvinte curg în poem firesc: „Să-ți fie litera frunte / și fruntea să-ți ardă / ca grâul... / Să-ți fie litera mal / și malul să dezmierde râul... / Să-ți fie litera mers / și mersul să nu aibă seară... / Seceră a lunii să-ți fie / peste vecernii de vară. / Să-ți fie litera trup / și trupul lăicer al zării, / veac, cărări, trezie / peste luciul sării... / Litera să-ți fie / gândul fără vini, / vești, văzduh și ape, / lumină din lumini, / vindecări de rane, / sceptru de pământ, / laptele fierbinte / din sânul mamei, / sfânt.”
Așadar, avem în mâini un volum original în peisagistica lirică religioasă de azi, un volum care marchează o continuitate cu celelalte (16 cărți lirice) în gândirea poetică a autorului și în uzitarea temelor și a motivelor recurente. Beneficiind și de o frumoasă concepție grafică și o eleganță aspectuală ce impresionează privitorul, cartea lui Valentin Marica se impune atenției criticii literare prin profunzimea ideilor conturate în cuvinte simbolizând religiosul pur, prin originalitate și exprimare poetică inconfundabile, prin viziune și constanță lirică.