Drum lin în pacea lumii de dincolo doamnei profesoare MARIA (Monica) Vertic din Năsăud!

Ne-a văzut pe fiecare în parte

Maria Vertic (9 mai 1943-27 octombrie 2025), doamna Monica pentru mulți dintre noi. Generații de copii au îndrăgit literatura datorită ei, profesoara de română din Năsăud care avea ca limbă maternă limba maghiară. Îi plăcea să picteze, să fotografieze (lângă sala unde ținea cercul de literatură își amenajase o cămăruță pentru developat filme foto), să gătească - prăjiturile ei erau grozave. Ne-a făcut să ne prindem din tot sufletul în plăcerea cititului și scrisului. Să descoperim puterea cuvintelor și a poeziei, efectul lor magic deopotrivă asupra celui ce scrie și asupra celui ce ascultă. La „Cerc” s-au născut datorită ei prietenii durabile în jurul unor texte și a unor experiențe comune. Ne-a iubit cu o dragoste generoasă, plină de o încredere atât de benefică pentru mințile și inimile noastre.

Am reunit aici gândurile unor foste eleve ale ei, care au reluat contactul datorită unui proiect al profesoarei Maria Rus, cea care se ocupă astăzi de cercul de literatură de la Clubul Copiilor Năsăud: publicarea unei antologii de texte copilărești coordonate în anii 80 de doamna Monica Vertic. Din mărturiile participantelor la cerc reiese clar cât de mult a rămas doamna Vertic în gândurile elevilor ei: „Ne-a văzut pe fiecare”, cum spune atât de frumos Corina Piloiu. A creat un spațiu al bunăvoinței, al bucuriei, ne-a dat un start poetic în viață... Dacă ar mai fi fost printre noi, Rodica Sărmaș Furnea, una dintre fostele poete-copile, ar fi adăugat și ea o bucățică luminoasă în tabloul de amintiri.

Drum lin în pacea lumii de dincolo doamnei Maria Vertic, o femeie pașnică, curajoasă, plină de atenție iubitoare față de semenii săi. Îi mulțumim Doinei Vertic Potra, fiica ei, pentru toată bunătatea și lumina pe care le poartă mai departe în lume.

Mihaela Dimache Filipp

Singura cameră interesantă de la Casa pionierilor era pentru mine și pentru sora mea prima pe dreapta, cu ferestre mari spre gradina liniștită a unei (cum vom fi aflat mai târziu) vile naționalizate. Acolo ne aștepta Doamna Vertic, pe care nu am numit-o niciodată „tovarășa”. 

Vise, imagini din natură, lecturi și povești de toate felurile se transformau în prezența ei în mod miraculos în simboluri, rime și versuri.

Sora mea Adriana a ajuns mai târziu sa descrețească frunțile colegilor ei din mediul silvic caricaturizând felurite evenimente și personaje în epigrame inspirate. Lumea poeziei mi-a deschis, cred, poarta către psihanaliză în încercarea de a decripta cuvintele ca pe metafore ale unor stări sufletești.

Nu arareori mă simt ca acum vreo… 40 de ani, la cercul de literatură.

Mulțumim pentru acest start poetic în viața, dragă Doamnă Vertic.

Odihniți vă în pace!

Rodica Echim Mateian

Amintirile de la cercul de literatură îmi stârnesc nostalgie și mă transpun într-un spațiu al bunăvoinței. Știu că în cadrul cercului de literatură ne simțeam ca într-un fel de grup select, ne simțeam speciali. Doamna profesoară ne acorda tuturor atenție și spațiu emoțional pentru emoții si idei creative care, apoi, deveneau texte literare, poezii sau proză. Probabil nu toți eram foarte talentați dar ne simțeam asa, ne dădeam voie să încercam să scriem fără să fim criticați, judecați, puși în concurență unii cu alții. Mediul era atât de plăcut, pentru vremurile gri pe care le trăiam în comunism, încât abia așteptam ziua când mergeam „la cerc”, iar o perioada după ora respectivă, trăiam pe un norișor din alt spațiu și timp.

Camelia Ienciu Nășcuțiu

Ce privilegiu de a fi, ca elev, în grija doamnei Vertic: ea vedea lumea în frumos și o modela în lumina, cu bucurie multă, neobosită. Entuziasmul de a fi în lume rămâne impregnat în sufletul și memoria mea, unde doamna Vertic va avea mereu un loc special.

Camelia Ropotin

Îmi amintesc cu drag și parcă acum o văd pe Doamna profesoară venind spre noi, întâmpinându-ne cu un zâmbet frumos, atunci când intram în lumea literară de la Casa Pionierilor, făcându-ne să ne simțim bineveniți și importanți. Dacă aveam cumva față îngândurată de vreo problemă de la școală, doamna reușea mereu să afle despre ce era vorba și ajuta mereu cu câte un sfat sau câte o încurajare. O amintire frumoasă este că îmi plăcea mult să scriu poezii despre flori, așa că într-o discuție cu doamna, ea mi-a spus zâmbind că de acum înainte o să mă numesc ”poeta florilor”! Bucuria mea a fost atunci nemaipomenită... iar inima mea a fost plină de fericirea aceea cu iz de copilărie. Acum, la acest moment de despărțire, doresc doar să vă mulțumesc că ne-ați făcut copilăria mai frumoasă și să vă doresc Drum lin spre stele!

Cu prețuire, Camelia, Poeta florilor.

Maria Rus

Doamna Monica a fost un om extraordinar, care a știut să formeze oameni reflexivi și creativi, a știut să asculte, să creeze o ambianță aparte pentru creație. Activitatea doamnei Monica Vertic a devenit un instrument de libertate într-o lume constrângătoare.

Va rămâne în sufletul și mintea celor care au cunoscut-o, va rămâne în neuitare!

Brîndușa Sîmihăian Weber

A plecat dintre noi doamna profesoară Vertic, un dascăl care a lăsat o amprentă de neșters în sufletele generațiilor de elevi din Năsăud. Doamna profesoară Vertic a avut curajul de a crea un spațiu protejat pentru copiii din Năsăud, în mare parte în afara propagandei care domina viața publică în acea vreme. A știut să stimuleze spiritul creativ al copiilor încă din școala primară și să-i ajute să-și formeze o gândire independentă și cutezătoare.

Aceasta este o realizare remarcabilă pentru orice dascăl, cu atât mai mult într-o Românie a anilor ’80, unde dictatura comunistă avea ca scop sistematic anularea personalității individuale și uniformizarea gândirii colective.

Un om de o bunătate rară și de un curaj extraordinar.

Ștefania Tămășan

Când mă gândesc la Cercul de Literatură îmi vine în minte o singură imagine: o căutare de comori. O căutare blândă, răbdătoare, fără grabă și fără presiunea de a găsi comoara, ci cu bucuria de a o căuta, în fiecare poveste sau poezie scrisă, în fiecare săptămână, an după an, poate căutând inspirația în sonoritatea acelorași melodii, fără a fi nevoie de nimic mai mult.

Anotimpurile de Vivaldi! Da! Asta ascultam de cele mai multe ori când mergeam la Cercul de Literatură. Mergeam după școală, împreună cu colegii. Doamna Vertic ne întâmpina cu zâmbetul ei luminos, și nu cred că pierdeam mult timp cu pregătirea, deja știam ce aveam de făcut. Ne dădea o temă, care de obicei era un cuvânt sau o propoziție, și punea discul la pick-up. Se lăsa liniștea, ne lăsam câteva minute pătrunși de muzică și de sonoritatea acelei fraze enigmatice, după care o idee încolțea în minte. Teama că nu voi găsi comoara se transforma în bucuria de a lăsa cuvintele să se aștearnă pe hârtie. Așa cum veneau ele. La final eram fericită. Duceam lucrarea doamnei profesoare, care o citea pe loc. Primeam mereu in schimb zâmbetul ei luminos: “Foarte frumos! Ai pus multă imaginație în povestea ta”.

Mie prezența doamnei Vertic îmi oferea liniște și inspirație, avea o privire blândă și încurajatoare, îi placea sa vorbească despre elevii ei talentați, despre devenirile lor, despre frumusețea lecturilor și puterea vindecătoare a cuvintelor și a creației și, mai ales, despre cât de mult i-au înseninat sufletul întâlnirile acestea petrecute fie la cenaclu, fie în participări la concursuri de Creație.

Corina Piloiu Vencsel

Doamna Vertic. Așa o știam noi, copiii de la cercul de literatură, locul în care doamna profesoară ne-a adunat în jurul cărților și ideilor așa cum se adună familia în jurul mesei de sărbători: cu drag și bunătate. Doamna de la Literatură. Profesoara care ne-a învățat să călătorim printre cuvinte firesc, să le iubim, să ne jucăm cu ele, să le luăm în serios. Doamna de la Literatură care ne-a luat în serios pe fiecare în parte și a făcut zidiri de cuvinte din copilăreștile noastre zvâcniri literare. Ne-a învățat să iubim poezia, să o descoperim și să o căutăm în jurul nostru. Ne-a văzut pe fiecare și ne-a purtat în gânduri, peste ani. Purtăm toate acestea cu noi prin lume, cu drag și recunoștință. Mulțumim!

Anca Brășfălean

Nu mai știu cum am ajuns la cercul de literatură, dar îmi amintesc că a fost o gură de aer proaspăt. Doamna era discretă, dar nu intimidantă. Și promitea, cumva, explorări cu totul și cu totul diferite de ceea ce se întâmpla la clasă. A reușit să creeze un spațiu luminos și generos. Așa mă simțeam în prezența ei, încurajată. Iar marea revelație a fost, la un moment dat, când am reușit să văd că doamna, care la început îmi păruse rezervată, era un adult complex, expus nouă atât cât era nevoie ca să avem un reper sănătos. Și chiar îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri tema pe care ne-a dat-o cândva: „Nu știți, a venit primăvara?” Cum i-am mulțumit în gând că-mi dă rampa asta de zbor.

Acum, că mă uit în urmă, am să-i mulțumesc pentru mult mai multe. Sper că-mi poate, chiar și acum, citi gândurile, așa cum cândva îmi citea rândurile.