Amintiri şcolăreşti ale scriitorilor

 
Aveaţi, cu siguranţă, un profesor preferat, care era bun cu elevii. Exista şi unul pe care îl consideraţi prea exigent şi la a cărui ore vă era frică să mergeţi, dar peste timp ceea ce aţi învăţat de la el a fost de folos? 
Aveaţi un coleg preferat, cu care vă înţelegeaţi bine. Era din clasă cineva cu care nu rezonaţi ?
Era vreo materie pe care nu o îndrăgeaţi şi la care citeaţi pe sub bancă altceva? 
Nu este clasă în care să nu se copieze. V-aţi alăturat colegilor?
O întâmplare care la momentul înfăptuirii ei aţi crezut că e sfârşitul lumii, dar de care acum vă amintiţi cu zâmbind. 
(Anchetă realizată de Menuţ Maximinian)
 
 
   Liviu Ioan Stoiciu
 
Corigent la „română”
 
Întâmplarea face că, într-o doară, căutând altceva în „arhiva personală”, am găsit un prea mic jurnal scris la 17 ani (scris la finalul anului 1967, după ce am obținut diploma de bacalaureat; am fost dat la 6 ani la școală). Mic jurnal tip CV, care răspunde cumva măcar la o întrebare a anchetei (voi prelua din el un fragment, citez): Am învățat până în clasa a VI-a în satul Adjud Vechi, raionul Adjud. Stăteam departe de sat, într-un Canton CFR (248), în clasa a VII-a am învățat în orașul Adjud (la Școala generală Nr. 2), eram întreținut de cei ce stăteau în chirie (o familie de evrei, Taraș) în casa părinților mei, pe Str. 30 Decembrie Nr. 11. Actualmente scriu acest „Jurnal” din aceeași casă, dar familia de evrei a plecat din 1965, din acest an și frații mei (trei surioare și un frate) au părăsit Cantonul 248 și trăiesc în casa lor, în Adjud. Adjud al viselor mele, blestemat să fie! Am intrat în liceu imediat după primirea diplomei de 7 clase, în anul școlar 1963 / 1964. Presupun că din acest an, clasa a VIII-a (și prima de liceu), am început să scriu mai des. Am rămas corigent la „română” în anul școlar 1964-ʻ65. Nu mi se mai întâmplase până atunci asemenea lucru. Știu că în vara aceea până la examenul de corigență am transcris cu lacrimi în ochi poezii peste poezii și proză peste proză ale unor scriitori clasici, să învăț să scriu și caligrafic frumos. Aveam un scris mizerabil! Începând cu anul 1965 (aveam 15 ani), în anul corigenței la „română” am început să scot reviste în familie (intitulate „Familia-Cugetări”, „Sagitta, „Magazin”) și alte foi (pe care în clipa de față nu le mai păstrez)... Începând cu anul 1965 scriu serios poezie și proză, chiar și teatru. Pentru mine în acel an să scriu poezie severă nu era ceva nou (în clasa a VI-a am scris o frumoasă poezie de dragoste unei fete deloc frumoase și care, ajunsă în mâna profesorului de română, am încăput pe mâna lui tata, executorul unei bătăi memorabile)... Închid aici citatul, să mă mir peste măsură – fiindcă am uitat, am fost corigent la „limba și literatura română” în anul în care am „editat” (scrise de mână, pe file A 3 îndoite) „reviste” ale mele, la 15 ani, în 1965! „Reviste” ale mele (pomenite în citat) care erau citite, transmise din mână în mână, de colegi de liceu și profesori, nu numai de cei din familie (le și vindeam). M-am întrebat târziu ce m-a făcut să „scot” reviste ale mele (multe numere, la fiecare titlu; la un moment dat aveam șapte titluri de reviste; am văzut în alt jurnal), acum încep să cred că declanșatorul lor ar fi „corigența la română”. Sau am fost lăsat corigent la „română” tocmai din cauza „scoaterii” revistelor mele? Din păcate nu-mi mai amintesc de nimic, de ce și cum, nici ce manual de română aveam. M-am uitat acum pe una din „revistele” mele păstrate (pe „Magazin” / 16 iunie 1965, prețul revistei era 25 de bani) și am citit cine îmi era profesoară de română în clasa a IX-a: Streinu Elena! Ea m-a lăsat corigent? De necrezut, profesoara Elena Streinu, soția lui Vladimir Streinu (amândoi, membri ai cenaclului Sburătorul; Elena Iordache-Streinu a publicat un roman în 1970; a debutat în 1969 în revista Ramuri, aflu de pe internet, acum), scriitoare. M-a lăsat corigent un fel de profesionistă a scrisului la Adjud, profesoară de „română” – abia venită în Adjud în 1964 (cum o fi ajuns la Adjud? Soțul, Vladimir Streinu, reține Wikipedia, „în 1959, înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat, alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica, și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive politice; eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară, în 1965, la propunerea lui George Călinescu”). M-am lungit, îmi pare rău că nu pot să continui subiectul, să transcriu mai departe din jurnalul meu tip CV – fiindcă am avut parte de un liceu teoretic plin de necazuri ieșite din țâțâni, pe care le-am uitat...
 
  Vasile V. Filip
Vasile V. Filip: Un an răvășitor | Răsunetul
Școala, cerul stelelor căzătoare
 
Când vara se stinge, începe școala. Ca-n fiecare an, iar și iar... Ca-n toate ale vieții celei de obște, când ceva se sfârșește, altceva începe. Într-un lanț pe care-l dorim – și credem că va fi – fără de capăt. Un lanț în care ne place să ne topim, ca-n lucirea roșiatică a unui apus de toamnă.
Am iubit școala de când mă știu și am slujit-o o viață întreagă. I-am așteptat începuturile cu aceeași intensitate cu care așteptam vacanțele. Atât ca elev, cât și mai târziu, ca profesor. La începutul clasei a VIII-a (început pe care-l simțeam, deja, ca pe un sfârșit) am ajuns primul la școală, când încă nu mijise soarele. Ce-i drept, nu atât de dragul școlii în sine (care îmi mai și pedepsea neastâmpărul), cât al unei anume bănci, pe care voiam să n-o pierd, pe care voiam s-o cuceresc ca pe un loc al meu, care să concretizeze prima mea legătură cu școala.
Pentru a nu abuza de spațiul publicistic, implicit de generozitatea inițiatorilor acestei anchete despre lumea școlii (pe care îi felicit), n-o să răspund și la întrebările referitoare la colegii de școală. O voi face, poate, cu alt prilej. Azi, aici, îmi propun să evoc școala prin care am trecut doar prin prisma unor oameni ai ei, a unor profesori, îndeosebi a unuia anume...
La școala rurală la care urmam (cea din Chiuza), și la vremea respectivă (1960-1968), puțini profesori erau calificați și titulari. (Dar așa ceva am înțeles mult mai târziu.) Și totuși, dintre ei, au strălucit câțiva, de care azi îmi amintesc cu păcere și cu recunoștință. Prin clasa a VI-a, de exemplu, a venit în școala noastră, direct de pe băncile Conservatorului din Cluj, o nouă profesoară de muzică, Melania: frumosă, delicată, abordând muzica cu o gravitate și cu o pasiune cu care nu eram obișnuiți, noi (elevi, dar și profesori), pentru care muzica era cel mult o oră de destindere (chiar de fotbal), sau o „plombă” a catedrei cuiva. Într-una din primele ore, ne-a dat un mic test de teorie muzicală, la care eu (premiant, cochetând chiar cu gândul înscrierii la un liceu de muzică, la Cluj) am luat doar 9. N-a fost neapărat o mare tragedie, ci ceva care m-a străbătut și cutremurat ca un curent electric: muzica era mult mai mult decât bănuiam. Apoi, profesoara a făcut un cor, la care m-a selectat și folosit ca solist. Azi, leg de amintirea ei cântece vechi, lipite definitiv de memoria mea afectivă și clipind acolo ca niște stele depărtate. Între ele, unul tocmai despre începutul școlii: „Frunze ruginii cad pe cărări,/ Trec în zbor cocori spre alte zări/ Și-n poarta casei iar a bătut/ Toamna cea domoală,/ Veste să deie c-a început/ Noul an de școală”.
Dar marea personalitate școlară a comunei a fost un profesor localnic de... educație fizică. Și el, printre puținii profesori calificați, cu studii serioase la I.E.F.S. București. (La momente de destindere, față de prieteni au oameni potriviți, îi plăcea să povestască despre dificultatea examenelor de anatomie, de exemplu, prin care a trecut.) De predat, preda și fizică, și matematică, și istorie, și ce se mai nimerea. Cu maximă pasiune, cu deschiderea enciclopedică a oricăriei inteligențe autentice, cu respect pentru orizontul cultural și moral al elevilor. Iubit de toți elevii. Cei care-l aveau ca diriginte se considerau norocoși. Pentru că, oricum, și ceilalți i se adresau cu diverse probleme (mai degrabă decât diriginților proprii sau directorului școlii), simțindu-i implicarea plină de pasiune și spiritul de dreptate. Organiza, cu operatorul de film din comună (badea George Moldovan, zis Țâncu, care, întâmplător, îi era vecin) matinee anume pentru elevi, la care nu puteai lipsi, fără a fi tras la răspundere; repeta zilnic cu echipa de dansuri a școlii, iar cu tinerii din sat făcea volei duminica după-masă și repetiții pentru „brigada artistică”, seara. Iar periodic - fel și fel de concursuri cultural-sportive.
Principalul său plan de afirmare a coincis, bineînțeles, cu specializarea sa, sportul. Iarna scotea întregul gimnaziu la săniuș și schi, pe o coastă din marginea satului, dar aceste ieșiri erau precedate de lecții teoretice, cu scheme pe tablă, privitoare la noțiunile de bază ale schiatului: alunecatul controlat prin plug și semiplug, cristiana, slalom uriaș și special etc. Noi, copiii, jucam fotbal de păcere, dar primele noțiuni de strategie de joc to el ni le-a dat, jucând cu noi. A adus în școală prima masă de tenis și ne-a inițiat în acest sport. A făcut echipe de gimnastică în fiecare clasă (folosind chiar spațiul, impropriu, al clasei), promovându-i pe cei mai buni într-o echipă a școlii, cu care organiza concursuri publice. Dar toți cei implicați, chiar fără a performa, aveau un carnețel personal, în care erau îndemnați să-și noteze valorile de puls al inimii pe mai multe rubrici: înainte și după încălzire, după exercițiile de forță, apoi după cele finale, de relaxare; noi constatând cu uimire cum, în timp, valorile se apropiau, cum inima își adapta ritmul, obișnuindu-se cu efortul constant, susținut. „Un om antrenat e de obicei un om mai sănătos”, conchidea Profesorul. Iar concluzia lui nu mai era ceva abstract.
Dar sportul cu care s-a impus cu adevărat, la nivel zonal și județean, a fost handbalul (probabil, specializarea sa prin I.E.F.S., dar – mai ales – sportul de echipă la care eram atunci, la nivel național, campioni mondiali; lucru care nu s-a mai repetat, cu nici un sport de echipă). Începuse cu obligativitatea elevului de a veni la ora de educație fizică în costum de trening (și nu era ușor de înfrânt cerbicia în zgârcenie a consătenilor săi, de obicei – „colectiviști” săraci), continuase cu amenajarea terenului (dar și a pistelor de alergare, a gropilor cu nisip pentru săritura în lungime etc.), apoi cu antrenamente susținute la nivelul fiecărei clase, cu constituirea unei echipe a școlii care s-a impus mai întâi la nivelul comunei, apoi al zonei, apoi începuse să provoace mai ales echipele liceelor din preajmă (Nimigea, Beclean, Năsăud, Sângeorz-Băi), bineânțeles, arareori câștigând, dar acumulând tot mai multă experiență competițională. Încât, prin ’66 sau ’67, o echipă a satului a câștigat la nivel de județ „Cupa Agriculturii”, învingând în finală echipa unei comune mult mai răsărite, din sudul județului, cu scorul de 36 la 6!
Dar, în același an, Clubul elevilor din Bistrița (sau cum s-o fi numit atunci) ni l-a răpit pe Domnul Trandafir de Chiuza, care, tentat de condiția de orășean a trecut pe „orientare turistică”, sport cu care a adus județului trofee internaționale. Iar noi, chiuzenii, am recăzut în lâncezeala tradițională. Dar nici Profesorul n-a rezistat mult propriilor succese și propriei firi pasionale (alimentată, se pare, de anume demoni interiori), care l-a deviat spre alcool și l-a mistuit prea devreme. Ilustrând parcă mâhnita zicătoare că „orice minune ține trei zile”. 
Dar, din mistuirea și cenușa unora izbucnește flacăra altora (chiar dacă trecătoare, și ea). Profesorul a sădit la Chiuza ceva din propria-i pasiune pentru viață și sport în sufletele fargede ale unor elevi, care au devenit la rândul lor respectați profesori și oameni ai școlii, chiar „de educație fizică” fiind (materie atât de ocolită, azi, de către elevi), precum Teodor Bindea (fost director adjunct la C.N. „Andrei Mureșanu”), sau Vasile Avram, profesor de handbal la Liceul cu Program Sportiv (și fost membru al Lotului Național de Tineret la același sport), ca să mă limitez la aceste două exemple. 
Deci, dacă minunile trec (nicidată fără urmări, însă, niciodată fără coada lor de comete perisabile), numele celor care le-au făptuit ar trebui să rămână. Numele Profesorului meu, al celui mai iubit și mai dăruit profesor al generației mele de la școala din Chiuza, a fost Samson Bindea.
Iar, pentru mine, acest nume a rămas un reper și un exemplu a ceea ce poate face un om al școlii, fie și pe termene mai scurte, într-o comunitate.

 

Leo Butnaru

Leo Butnaru - Wikipedia

1/ – Sigur, existau și profesori ceva mai îngăduitori. Nu se putea altfel într-un sat căzut, cu întreg Estul Românesc, sub stăpânire străină, unde copiii-elevi erau prinși la munci din gospodărie, din colhoz. La zece ani de sovietizare, după război, în Negurenii mei de baștină nu era cazul de exigențe, ci de înțelegere, îngăduință. Iar unii dintre elevii buni respectau deciziile părinților-țărani, care avuseseră, până acum 5-6 ani, ceva pământ, însă desproprietăriți, înghesuiți, forțat, la grămada colhoznică. Mintea lor de proprietari sau posibili proprietari, gospodari single, de ieri, încă nu se putea dumeri ce însemnă colectivizarea, sovietizarea. Iar flăcăului îi era hărăzit să meargă la armată, apoi să se însoare și să rămână în Negureni. Să aibă copii și să-i îndrume sub vremi. Nu tu gând la școală cu învățământ superior, nu tu gând de a pleca în lume, cea mai depărtată, orășenească... străină, la Chișinăul cu institute, universitate etc. 

Iar printre dascălii preferați a fost prima noastră învățătoarea de clase primare Ana Nichitovna (azi îmi scapă numele ei de familie), care, aveam să aflăm, după plecarea din satul nostru, cică se înecase în Nistru. Sau din nefericită întâmplare, sau sinucigându-se din dragoste neîmplinită. Da, era multă poezie... aspră, dar și proză tragică în copilăria noastă școlară. O parte din ele am adunat-o în volumul meu memorialistic Copil la ruși, cu trei ediții bucureșteni și, deocamdată, din păcate, niciuna pruto-nistreană.  
2/ – În prezent, prin ani, când merg la Paștele Blajinilor, la cimitirul din Negureni, trec printre morminte, unde îmi „reîntâlnesc” cam toți colegii din cele două (sau poate chiar trei) clase a întâia, care se formaseră în primul nostru an de școală, 1955. Unii au plecat devreme sau chiar foarte devreme, otrăviți, la munci agricole, de marea concentrare de pesticide introduse criminal pe moșiile satului, ajunse ale colhozului. Alții, puțini, au mai înaintat în vârstă, până la șaptezeci sau ceva mai mulți ani. Printre ei, în Negurenii de pe lumea cealaltă, cum se spune pe la noi, sunt și cei mai buni prieteni ai școlirii, tinereții mele (am plecat relativ devreme din sat, pe la 14 ani), Milea Cazacu și Vaniușa Crețu.
Iar fiind dat faptul că mi s-a întâmplat să învăț chiar în patru școli (nu obligatoriu din... vina mea), am avut și alți buni prieteni, cel mai mare și apropiat dintre ei fiindu-mi Costică Munteanu, cu care ne-am legat pe-o viață, din 1967, pe când eu făcusem o clasă, ultima de școală medie, în comuna Ciocâlteni (colhozul... Viața nouă). Colectivul de aici a fost și înțelegător, și generos, scoțându-mă în lume cu medalia de merit, – menționez acest lucru, dat fiind că din una dintre școli am plecat din motivul că eram subevaluat la unele materii. (Ce cutezătoare e, uneori, adolescența!) Astăzi, Constantin e patronul-administratorul unei superbe clinici polifuncționale, Muntenia, din orașul Orhei, ne vedem relativ des. Tot acolo, la Ciocâlteni, am avut și profesori iubiți, dintre care i-aș aminti pe Nicolae Radu (de altfel, de naționalitate bulgar), Eufrosenia Boescu,  Nina Brodescu, Eufrosenia Marandici, Valentina Garmașov, Alexandru Bedros, Parascovia Primovici.
3/ – O fi existat atare materii și preocupări de... spion al cititului. Însă, trecând prin mai multe școli, spuneam, până la urmă am ajuns să fiu „avid” de toate materiile,  „aviditatea” ducându-mă (aproape surprinzător!) la o absolvirea mai... specială, când mi s-a înmânat medalia de excelență, oferită de guvernul republicii RSS Moldovenești, Pentru succese mari la învățătură și în muncă, pentru purtare exemplară.
4/ – Absolvenții școlii din Ciocâlteni, promoția 1967, ne întâlnim periodic (cei care am mai rămas), depănăm amintiri. De la unele colege, eu unul mă aleg, ca și cum, cu un reproș ușor jucat, că, vezi Doamne, nu le permiteam să copie. Dar aveam și... simpatii, privilegiate de a trage cu ochiul prin caietele mele, cu rezolvări de probleme de algebră sau geometrie etc. 
5/ – A fost să trec printr-o mare cumpănă... (Probabil, îngerașul meu păzitor o fi fost deja în vacanță, în timp ce noi ne mai continuam orele la școală...) Pe terenul de sport, urcam pe o scară înaltă, de vreo 5-6 metri, sprijinită de o bară masivă transversală, montată pe alte două bare, verticale. Ar fi fost parcă o poartă la fotbalul uriașilor! Ajungând sus pe scară, făceam cu dibăcie un scurt salt prin aer, ca să ne înșfăcăm de masivul stâlp  vertical aproape de ea, scara. Îmbrățișând cu mâinile stâlpul, lunecam pe el spre pământ. (De atâta alunecuș, ce luciu de fildeș avea drugul!) Însă o dată nu am reușit să îmbrățișez de nădejde stâlpul – eram în pufăicuță, aceasta incomodându-mă, și, pe la mijlocul alunecării, m-am desprins de lemnul barosan, căzând lat la pământ. Îmi plesnise până și curelușa de la pantalonași! Nu ieșise bine deloc... Acasă, mai multe zile, m-au ținut învelit într-o piele nedubită de oaie pe cuptorul cald. A dat Domnul și m-am întremat. Însă, după aceea, când râvneam să las ultimul fuscel al scării înalte și să mă agăț de stâlp, îngerul de pază îmi dădea peste mână cu aripa sa blândă și povățuitoare: renunță.
Să admitem că, probabil, mi se întâmplă și să zâmbesc la atare amintiri.
 
 
  Ion Buzași 
BUZAȘI ION
Răspund telegrafic la câteva întrebări ca să pot stărui mai mult asupra profesorului preferat.
- Deci obiect de învățământ la care am întâmpinat dificultăți: matematica;
- N-am avut antipatii nici între profesori, nici între colegi;
- N-am copiat.
Când am alcătuit antologia Învățătorii în literatura română în memoria tatălui meu, învățătorul Ioan Buzași, care mi-a fost dascăl în clasa a IV-a, am reținut din romanul autobiografic Zile albe, zile negre al lui Nichifor Crainic aceste cuvinte pe care le-am folosit ca moto la paginile evocatoare:„Nu pot suferi oamenii care vorbesc rău despre școala pe care au absolvit-o și de profesorii pe care i-au avut. Ei seamănă cu acei monștri denaturați care vorbesc rău mamele al căror sân l-au supt”.
Având încă din clasele gimnaziale ca materie preferată limba și literatura română se înțelege că profesorul îndrăgit era cel care preda acest obiect de învățământ. Cei mai mulți profesori din ciclul gimnazial de la Școala Elementară din Mintiu Gherlii, în perioada 1949-1956, când eu eram elev al acestei școli, erau suplinitori, absolvenți de liceu, când liceul după catastrofala modă sovietică era trei clase. Dar în clasa a VI-a la limba și literatura română ne-a venit un dascăl deosebit de ceilalți Iustin Mureșan; era un fost student la Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj; din anul III abandonase  facultatea și a intrat în învățământ. Avea o voce frumoasă, recita și cânta frumos, căci ne preda și muzică, ba într-o vreme și educație fizică. Ce m-a impresionat atunci și prețuiesc și acum, retroactiv, că nu era robit manualului; la istorie unde manualele erau fie traduse, fie alcătuite de Mihail Roller, profesorul nostru povestea și ne „istorisea” lecția, iar la sfârșit dacă era o lecție de istoria României îi plăcea să „ilustreze” cele povestite cu o pagină de literatură; la gramatică ne scotea la tablă și, dicta din memorie spre analiză fragmente din poeți români solicitându-ne și explicația ortografică a scrierii. O recomandare frecventă, de care am ținut seama era ca la începutul  activității de „compunere” să utilizăm  fraze scurte, pe care le putem controla gramatical , pentru a evita dezacordul și, anacolutul. 
În liceu, în clasa a  VIII-a, această clasă era atunci de liceu, ne-a venit o tânără profesoară, al cărui nume nu l-am uitat –Cornelia Drejman, deși ne-a predat doar un pătrar. Era absolventă de facultate în primul an de învățământ și m-a impresionat înfățișarea ei neobișnuită, cu o ținută vestimentară de o frapantă simplitate, avea niște cozi mari frumos împletite pe care le purta pe spate, dându-i o înfățișare de elevă, de colegă de-a noastră. În acel pătrar am făcut noțiuni de teoria literaturii. Auzeam pentru prima dată trăsăturile artistice ale satirei, elegiei, pamfletului, sau caracteristicile formelor fixe de poezie – sonetul, glosa, rondelul – pe care le ilustra cu texte alese din poeți români sau străini. Am păstrat multă vreme maculatorul cu acele notițe – nu erau manuale și de câte ori îl deschideam retrăiam cu încântare amintirea acelor ore de literatură română. Nu știu de ce a plecat așa de repede de la liceul din Gherla, dar știu că plecarea ei a fost regretată de clasa noastră. 
I-a urmat profesoara Cornelia Hossu, în prag de pensionare, care făcea eforturi vizibile să ne poată preda texte ca Minerii din Maramureș de Dan Deșliu sau Bărăgan de V. Em. Galan, pentru care, era evident, nu avea nici o apropiere afectivă. Pentru ea literatura adevărată se oprea la perioada interbelică, și manifesta o preferință evidentă pentru literatura veche românească cu mireasmă bisericească. Elevii care găsesc întotdeauna porecle potrivite dascălilor îi ziceau „Dosoftica” pentru că cita pe dinafară câteva versuri din tălmăcirea în versuri a Psaltirii  de Dosoftei. Avea greutăți familiale, pe care noi, elevii, la acea vârstă nu le puteam înțelege. O recomandare pe care am reținut-o și pe care, la rândul meu, o făceam elevilor mei: să nu se rezume la texte despre,la pagini de critică, sau la manuale auxiliare, să citească mai întâi textul și după aceea o pagină sau două din criticii literari cunoscuți.
Cu bucuria că am putut reînvia câteva nume ale foștilor mei dascăli de limba și literatura  română, le închin aceste rânduri ca un cuvenit omagiu.
 
Savu Popa 
Savu Popa - Casa de Pariuri Literare
 
Pulberea aluatului frământat
Începutul de școală, învăluit în atâtea miresme autumnale, avea parcă blândețea bunicii, a palmelor ei pline de pulberea aluatului frământat.
Dacă ar fi să evoc imaginile iconice ale câtorva profesori care mi-au marcat copilăria și adolescența, rândurile nu ar face față. De aceea, mă voi opri asupra celor doi dascăli de română, din gimnaziu și din liceu, ambii jucând rolul unor luntrași care m-au purtat pe apele adesea învolburate ale unor lecturi miraculoase. Dascălul de română din liceu, bistrițean la origine, era un arbitru al eleganței, atât vestimentare, cât și umane sau culturale. Orele sale își extrăgeau seva din poveștile reale sau imaginare pe care, cu o voce catifelată și molcomă, ni le înșiruia, anulând orice graniță temporală sau locală. Era acel dascăl pentru care predarea însemna cea mai înaltă formă de artă, cum spunea undeva John Steinbeck. Însă, în norma umană și creativă a dascălului meu se regăsea înțelegerea deplină a felului nostru de a fi și de a învăța, uneori, alambicat, ca să nu spun dezordonat, dar și o pricepere de arheolog care realiza adevărate săpături de sens și semn în operele pe care ni le înfățișa. Uneori, îl vedeam ca pe un Creangă care privea cu empatie scăpările și ocolișurile personajelor, pardon, ale elevilor săi!
La noi, copiatul se practica în doze mici și, sincer, nu am prea avut talent de copiator! Mai degrabă, încercam să copiez caracterele frumoase și demne, vorbele de duh, părerile constructive ale celorlalți și multe altele de acest fel. Astfel, acestea, asimilate, treceau printr-un proces de convertire spirituală, proprie fiecăruia dintre noi.
Au existat, între colegi, prea puține momente tensionate. Balanța înclina spre cele benefice, tonice și pline de umor. Formam cu toții, indiferent de pasiuni sau de caractere, o comunitate bine închegată. Practic, am încercat să leg prietenii cu aproape toți cei care s-au apropiat de mine, într-un fel sau altul, indiferent de clasă. Dragi îmi erau colegii cu care împărțeam bunele și relele. Adăpostiți sub cupola unor prietenii inefabile, împărtășeam secrete, ne făceam confesiuni, speram într-un viitor al legăturii relațiilor noastre. Ori de câte ori privesc fotografiile de grup, făcute cu ocazia sfârșitului vreunui ciclu școlar, mă-ncântă seninătatea chipurilor noastre, a celor de atunci, care credeam cu o nețărmurită speranță că lumea e a noastră și că nimic nu ne poate sta în calea înfăptuirii celor mai ireale planuri. Zâmbetul de atunci, o bornă kilometrică, esențială, pierdută în deșertul diamantin al copilăriei sau al adolescenței.
O întâmplare deosebită a avut loc chiar în primele săptămâni ale clasei a noua, când, într-o zi cenușie în care toamna își arătase colții de-a binelea, profesoara de geografie mă ia prin surprindere deschizând catalogul la numele meu. Cum nu am prea știut lecția dedicată unor clase de nori sau ceva de genul, profa fusese nemiloasă și mă amenințase cu o notă sub cinci, pe care mi-o înscrisese cu litere plumburii în catalog, după ce o ascultase pe altă colegă aflată în aceeași situație. Atunci am crezut că îmi va pica nu tavanul, ci direct cerul în cap! Nu mai știam pe unde să scot cămașa, ce să le spun celor din jur. Acum, când mă gândesc la acea întâmplare, zâmbesc cu înțelegere și o oarecare nostalgie care aureolează anii de școală.

 

Olimpiu Nușfelean
Olimpiu Nușfelean: Meseria de scriitor | Răsunetul
Lecturi pe sub bancă mai făceam, dar nu neapărat  la materii pe care nu le îndrăgeam
 
Scrutînd timpul spre începutul (sau „începuturile”?) primilor ani de școală, în minte îmi vine imaginea dușumelei sălii de clasă date cu motorină, cu un miros specific, pătrunzător. Era o metodă ieftină și eficientă, verificată, de a face curățenie și a împrospăta atmosfera, cînd tractoarele de pe ogoare ofereau combustibil la discreție. Sala era înaltă, spațioasă, cu material didactic rar înnoit, abacul (la care a învățat să socotească probabil și tata), harta țării și omul de ghips, nu foarte confortabil la privit, fie și doar pentru mine. Am început îmbinînd teoria cu practica, deoarece în momentul cînd învățam să socotesc ai mei melițau cînepa în curtea casei iar eu am avut ocazia să-mi fac bețișoarele aritmetice din firele („pozdării”) de pe care a fost desprins materialul destinat obținerii țesăturilor rezistente.
N-am avut un învățător/ profesor preferat, i-am stimat pe toți, fiind eu un elev mai… cuminte. E drept că îi priveam cu mai mare căldură pe profesorii care ne/ mă priveau cu mai mare căldură, care predau cu dezinvoltură și lejeritate, deloc însă lăsînd orele la voia întîmplării. Poate că aș găsi mai multe simpatii la disciplinele reale, fizică (un profesor tînăr pe care îl provocam să ne vorbească despre tot felul de lucruri din știință, fără să neglijăm însă materia; dar mai subțiam timpul scoaterii la răspuns!...), geografie, botanică, dar nu-l uit nici pe unul dintre profesorii de română care, în liceu, m-a invitat acasă la el să răsfoiesc Istoria lui Călinescu, profesoara de latină, o profesoară de rusă – rusoaică stabilită, prin căsătorie, pe meleagurile noastre – care, la ore, ne povestea despre oamenii din ținuturile unde s-a născut, obiceiurile cazacilor ș. a. 
Lecturi pe sub bancă mai făceam, dar nu neapărat  la materii pe care nu le îndrăgeam, erau cărți care mă atrăgeau, pe atunci debutau Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, Fănuș Neagu (în afirmare puternică), oricum nu pierdeam mare lucru din materia de predare, nu alergam după note mari („cum ar face alți copii”) și, de altfel, compensam cu studiul meu, fiind eu, toată viața, un fel de „semi-autodidact”.
În gimnaziu m-am înțeles foarte bine cu Corci, ungur, coleg de bancă, prieten de joacă, ajuns în viață brutar. Cu el am o poveste legată de copiat. Nu prea copiam la ore, puțin prin liceu și ceva prin facultate (dar nu-i timp de povești). Doamna profesoară ne dă subiectul la teza de la agricultură, prin clasa a VI-a, eu îi spun profesoarei că lecția respectivă nu am facut-o, „Ba da, ați făcut-o, zice profesoara, tu probabil ai lipsit în ziua aceea.” Ceea  ce era cam așa. Corci: „Stai jos, că te descurci!” A luat manualul, a copiat ce a copiat – dna stătea la catedră, distinsă, amabilă -, mi l-a plasat și mie, am scris ce am scris, îmi plăcea materia. Cînd ne-a adus tezele, eu - 9, colegul meu – 6. Nu comenta!, i-am spus, că tot nu rezolvi nimic!” Îl liceu am avut un coleg – devenit ceferist – cu care l-am descoperit pe Lucian Blaga, citindu-l în parc, după ore sau în timpul orelor de la care fugeam, mai ales de la educație fizică. La capitolul colegi, n-aș putea zice că am avut probleme cu cei cu care nu rezonam, ba dimpotrivă!... Un coleg din primară și gimnaziu, vecin, de pe strada mea, devenit sudor, era o mică pramatie, nu-i prea plăcea să învețe, se ținea de tot felul de pozne, a deprins, din păcate, patima furturilor, mărunte de altfel, dat tot a făcut pentru ele pîrnaie de vreo două ori. Cu el și cu fratele lui mă jucam aproape în fiecare zi, fără probleme, mergeam la furat de struguri (în via CAP-ului) sau de pepeni, el intra în teren, eu stînd de 6. Și mai ales toamna, cînd începea școala. 
Cît despre momente cînd să cred că vine sfîrșitul lumii nu am prea avut, nu-mi amintesc. Nu-mi place să fac din eșecurile personale o tragedie. Cultura vieții la țară, în care am făcut ochi, mi-a forjat o fire destul de tare. Și apoi am înțeles că lumea nu se joacă de-a sfîrșitul, ea se sfîrșește mereu, iar noi trebuie să ne obișnuim cu această condiție.
 
Leon-Iosif Grapini
Leon-Iosif Grapini - Wikipedia
Blândețe, bunătate și modestie
                                                                        
Înainte de a răspunde la trei dintre întrebările anchetei, profit de ocazie pentru a aduce un omagiu profesoarelor mele de română din liceu, Claudia Giumancă, și din școala generală, Viorica Ostace, care m-au îndemnat și m-au încurajat să scriu.
Mulți sunt profesorii cărora le păstrez o plăcută amintire, dar omul de la catedră de o bunătate proverbială, care a reușit să ocupe un loc aparte în inima mea, este profesoara de geografie și de franceză din școala generală, Viorica Grapini. Pentru mine și pentru mulți alți elevi, Doamna Viorica era un model de urmat, prin vorbă și atitudine și-a câștigat respectul și prețuirea nu doar ale elevilor, ci și ale tuturor sătenilor. O văd și acum, se purta cu haine de culoare închisă, cu o coafură unică în sat și mereu aceeași, o coadă groasă, adunată la ceafă, prinsă cu agrafe ascunse vederii. Blândețea, bunătatea și modestia îi erau trăsături definitorii. În cadrul cercului de geografie, sub conducerea sa, am colindat, pentru întâia oară, munții și văile din jurul satului. Cu excepția deplasărilor cu grupurile de elevi prin localitate, singurul ei drum era de acasă la școală și de la școală acasă. Sunt convins că era religioasă, dar nu vorbea despre aceste lucruri și nu mergea la biserică, soțul ei făcea parte din organizația de partid a școlii pe care, cred, o și conducea, ținea jurnale celor trei copii ai săi, nota într-un caiet evenimentele și întâmplările semnificative ale comunității, a întocmit, împreună cu soțul său, Septimiu Grapini, o Scurtă monografie a Comunei Șanț. La polul opus, ca să mă exprim așa, l-aș situa chiar pe soțul ei, directorul școlii și profesor de muzică, dascăl de o exigență rară, autoritar, extrem de pretențios, conducătorul corului de copii, din care chiar și astăzi mă mir cum de am făcut parte. De el mă leagă o întâmplare care acum îmi stârnește zâmbete... amare. Eram în clasa a șasea, dacă țin bine minte, înaintea sărbătorilor de iarnă. Cu câțiva prieteni repetam piesa Banda Jianu. Ne-am găsit să facem repetiții pe scena căminului cultural, în care pătrundeam printr-o fereastră spartă a unei uși lăturalnice. O dată, când părăseam clădirea, prin fața căminului cultural a trecut nimeni altul decât domnul director. Ne-a chemat cu voce poruncitoare la el. Toți au luat-o la fugă prin spatele imobilului, doar eu, mai cuminte de felul meu, am răspuns chemării sale. Deși am justificat cele întâmplate, poate insuficient de clar și de mulțumitor, domnul profesor de muzică mi-a tras o palmă zdravănă peste obraz. Desigur, pentru mine, așa simțeam atunci, a venit sfârșitul lumii. Mai târziu, în aceeași zi, trimis de mama, revoltată de acțiunea mea, nu de atitudinea directorului, am intrat în curtea celor doi dascăli cu intenția de a-mi cere iertare pentru greșeala comisă. Ieșind din căsuța de vară, Doamna Viorica, după ce i-am relatat povestea și scopul prezenței mele acolo, cu vocea ei calmă și blândă, m-a liniștit spunându-mi că o să vorbească ea cu domnul director și m-a asigurat că problema este deja rezolvată. Cât a trăit am căutat-o mereu, de fiecare dată a găsit o vorbă bună pentru mine.
Dacă am copiat? Ca să fiu sincer, nu țin minte să fi copiat în clasele primare și gimnaziale, dar pot fi învinuit că am „încurajat” copiatul, dădeam caietele mele unor colegi să-și „facă” și ei temele pentru acasă. În liceu, am încercat întâia oară această „tactică” la fizică, și am fost „recompensat” cu prima și ultima mea notă de doi. 
 
 Alexandru Jurcan
Alexandru Jurcan, autor la Revistă de cultură
  Sertarul amintirilor
 
    E minunat să ți se propună o temă de anchetă, ca să poți umbla din nou în sertarul sacru al amintirilor. Provocarea scoate la iveală parfumuri proustiene, de care nu erai conștient. Urmează declanșări incredibile, ca efectul bulgărelui de zăpadă.
Voi scrie despre ciclul gimnazial din satul natal Dârja, prin anii 1962. O, tempora! Eram vreo 12 în clasa a VII-a. Vremuri grele, noroi... Venise la noi o profesoară severă (Aurora Ștefănescu) de română. Mai târziu am aflat că fusese „exilată” la noi, având origini nobile. Poate că ura situația, satul, dar și figurile noastre speriate. Venise de la Liceul Pedagogic din Cluj. Tremuram de frică la fiecare oră. La un moment dat am notat în caiet cuvântul „șekspir”. Mai târziu l-am descoperit pe Shakespeare. Grație ei am știut o gramatică de excepție. Datorită ei am ajuns filolog. Mi-e jenă să scriu că...frica a fost motorul esențial. Acum sunt metode moderne, zâmbete pedagogice prelucrate, lustruite... De nu venea doamna Aurora la Dârja, cred că aș fi ajuns un tractorist de elită. 
Iar acum, tot în acei ani, o întâmplare demnă de apocalipsa...inocentă a vârstei. Dirigintele nostru, fie iertat, ne-a adunat pe cei șapte băieți, pentru un dialog secret, un fel de educație sexuală. Ne-a întrebat direct dacă obișnuiam să ne jucăm cu...flautul fermecat. Toți am plecat capetele și am spus un „nu” extrem de mincinos. Apoi ne-a vorbit despre păstorul Onan, iar în final...bomba, verdictul morbid. Adică: toți cei care s-au distrat cu paloșul, vor muri rapid, într-o săptămână. Noi, băieții, am ieșit de la școală cu conștiința clară a morții. Să lași tu satul, părinții, fetele! Să-ți iei rămas bun „de la frați, de la surori, de la grădina cu flori”. Unii plângeau de-a binelea. Hotărârea unanimă a fost că măcar trebuia folosit castravetele câte zile mai rămăseseră. 
 
                                                                
 
Lucian Vasiliu
O PERSONALITATE PE ZI: Poetul Lucian Vasiliu | AGERPRES • Actualizează  lumea.
Au fost mai mulți profesori preferați: și în școlile bârlădene (1964-1972), și în cea bucureșteană (1972-1974), și în cea ieșeană (1976-1981).
În principal: magiștri de română, de latină, de germană, de istorie și de geografie.  Nu am neglijat hârjoana sportivă, de câte ori am avut ocazii!
Rar s-a întâmplat să nu rezonez cu cei din apropiere. Sunt conciliant de felul meu, pe fond de exigență civică, mai ales.
În anii de liceu, cel mai bine m-am înțeles cu colegul Silviu, suflet candid și candriu. Avea peste 1,90, juca baschet și iubea medicina. Inima lui: candelă de neuitat.
Nu m-au atras științele  marxist-leniniste. False. Aride. Le detestam, deopotrivă, discret, profesori și discipoli.
S-a întâmplat, de câteva ori, să copiez. Dar nu m-am simțit bine: furat de valul colegelor (în liceu, umanioare practicând, am fost foarte puțini elevi printre fete). Practicam, foarte rar,  un fel de copiat „liberal” - păream o pagină dintr-un roman polițist!Deseori, profesorii erau complici cu „scribii”! Probabil, în junețe, fuseseră și ei contaminați de spiritul cronicarilor Costin, Ureche, Neculce!
Sfârșitul lumii? Am avut această devastatoare senzație într-un miez de noapte, în vara toridă a anului 1971, când mi-am pierdut tatăl. Ziarul „Scânteia” publica Tezele PCR, de „revoluție culturală”.
Tatăl meu, de educație interbelică, a murit de infarct,  în brațele mele de adolescent fără posibilitate de reacție.
 
Simona-Grazia Dima
Simona-Grazia Dima: Un an alert | Răsunetul
O preocupare devorantă
În general am avut mereu profesori buni de-a lungul anilor de studiu, întâi ai celor gimnaziali, petrecuți la Liceul de arte plastice, apoi ai celor liceali, de la Liceul C. D. Loga, astăzi colegiu național. Mi-a plăcut să asist la ore, mă interesau toate materiile, nu învățam din ambiție, nici nu voi putea enumera toți profesorii pe care i-am apreciat, dar îmi aduc aminte în mod special de orele de biologie, ca și de cele de geologie și geografie, din clasele V–VIII, predate de profesori care puneau multă pasiune în explicațiile lor. Aveam niște caiete speciale, unde reproduceam prin desene multicolore lanțurile muntoase din țara noastră, le realizam cu artă și migală, pot spune, le păstrez și acum. Geologia mă făcea să visez la epoci revolute din viața planetei, vizualizam procesele de formare a reliefului, marile zguduiri vulcanice, generatoare de roci, sedimentările minuțioase din care se nășteau alte feluri de pietre, încât le știu și astăzi clasificările – s-a mirat Ion Lazu, geolog prin formație, când m-a auzit recitându-le, în cadrul unei discuții din 2021, la finele unei întruniri a comisiei sociale a Uniunii Scriitorilor, a cărei membră eram, și m-a dat de exemplu colegilor noștri. 
Păstrez și astăzi relații privilegiate cu profesoara de limba engleză din clasele V–VIII, Maria Pațac, era atât de tânără și entuziastă, proaspăt ieșită din facultate, ne-a transmis pronunția ei perfectă, trecea pe la fiecare bancă, să asculte cum formează sunetul fiecare elev, era blândă și inteligentă, excelentă cunoscătoare a limbii. Și, de asemenea, m-a încântat profesorul de istorie din liceu, Gheorghe Nădăban, un adevărat expert al disciplinei sale, care nara firesc, cu patos și cursivitate, marile evenimente mondiale, era imposibil să nu îl asculți cu plăcere. La polul opus, cel al profesorului lipsit de har, aș putea spune acum, era profesoara de chimie din liceu, care intra în clasă întotdeauna țipând și insultându-și, de la primii pași în sala de clasă, elevii. Amenința, imprima un fel de stranie, inutilă teroare la oră, nu știa să-și transmită cunoștințele într-un mod captivant, ci în chip silnic, pur mecanic, clasa era înghețată de teamă și sunt convinsă că astăzi un astfel de profesor ar fi fost sancționat, pe atunci noi o suportam cu stoicism în iraționalitatea ei, în lipsa ei de apreciere a eforturilor noastre, ne privea fără să ne vadă, nici nu ne știa după nume, de fapt, pentru ea nu existam decât ca niște obiecte, era un om dezgustător, nu numai un profesor ineficace. 
Într-adevăr, se copia, dar eu, ca premiantă întâi din clasa întâi până într-a XII-a și viitoare șefă de promoție a liceului, nu obișnuiam să copiez, nu aveam nevoie și ar fi fost, oricum, sub demnitatea mea. La toate extemporalele și tezele îmi puneam în joc creativitatea, scriam cu implicare, din dorința de a-mi depăși limitele, de a mă perfecționa, cunoașterea a fost pentru mine toată viața o preocupare devorantă, citeam bibliografie suplimentară, deși nu mă obliga nimeni. Aveam câteva colege care îmi erau apropiate și le simțeam pe aceeași lungime de undă, iar dacă lipseam de la școală din pricina unor răceli și viroze mai serioase, împrumutam de la ele caietele cu lecțiile predate și cu temele pentru acasă, iar în pauze ne plimbam prin curte, discutând despre profesori și ore, despre diverse materii, ca și despre alte subiecte vrednice de atenție, cărți, filme, evenimente. Două dintre ele, Tatiana și Simona, au urmat Filologia, ca și mine, și au devenit bune profesoare, așa că ne-am reîntâlnit la universitate, discutăm și astăzi pe Facebook. Pentru pentru mine fiecare coleg avea farmecul său, chiar și cei mai neciopliți, cum cum era considerat un coleg numit Oarșă, pe care însă eu l-am prețuit, fiindcă avea cunoștințe vaste la istorie, citea foarte mult, de pildă, despre regii Franței, ca și despre războaiele mondiale, avea deja o anume erudiție în domeniu. Profesorii se supărau uneori pe el, de pildă, unul a pus clasei o întrebare și, fiindcă nimeni nu a răspuns pe loc, iar acest coleg a început să strige către ceilalți: „Hai, dați-i bice!|, momentul i s-a părut grotesc și l-a certat cu asprime, dar mie întâmplarea mi s-a înfățișat cu o aură foarte comică. Îmi amintesc și astăzi efectul vocii de stentor a lui Oarșă, îndemnul lui cam grosolan, dar plin de suflet, în liniștea deplină de după întrebare, a fost ceva delicios.
 
Veronica Oșorheian 
Veronica Oșorheian-75 | Răsunetul
Îngerii mei buni
 
Şcoala o vedeam din târnaţul din jos. Era ca o mică cetate cu zid trainic din pietre de râu. Pe o piatră din zid[1] era scrijelit anul 1893. Pe partea dinspre drum, şcoala avea trepte din piatră cioplită de meşteri şi tocită de timp. Platforma pietruită era palierul pe care dascălii împovăraţi de ani şi şcolarii cei mici îşi trăgeau sufletul. Apoi luau la picior treptele următoare, în capătul cărora era gangul cel pătrăţos şi destul de larg. Când veneau inspecţii în şcoală, acolo, pe trepte, se făceau poze cu domni, la încheierea activităţii școlare.
În curtea şcolii, se intra din uliţa care urca pe coastă, printr-o poartă de lemn. Coasta din spatele şcolii mai păstrează denumirea de Coasta Curţii – denumire căpătată în vremea militarizării zonei năsăudene (1762 – 1851), iar curtea a păstrat denumirea de Curtea légmanului.
Când ploua, mergeam la şcoală pe Drumul din jos. De la casa fierarului Ban, ni se alăturau Vasilică, Nuţa şi Miluţ.
Câteodată, scurtam drumul spre şcoală şi treceam prin cimitirul bisericii. Erau vreo câţiva peri bătrâni. Tata zicea că-s puşi de străbunicul lui, Anton Mălai, ctitorul bisericii din piatră construită între 1851 – 1854. Popa Leonte avea mai multe livezi şi nu-i păsa dacă i-o luam înainte şi culegeam  fructele căzute.
Un drum şi mai scurt spre şcoală făceam prin grădina lui Ion Pop, văr bun cu tata. În grădina asta, prunele timpurii erau mai dulci decât ale noastre, dar nu se desfăceau de pe sâmbure. Perele de lângă fântâna noastră erau zemoase, dar numai după ce stăteau o vreme în otavă. Moşu a pus livada în fundul grădinii, în apropierea şcolii. Acolo făceam şi desfăceam prieteniile cu colegii, după cum erau preferinţele.
Era frumos la şcoală, dar mirosul de motorină folosită la curăţarea podelelor ne crea un  disconfort. Noi spălam podelele cu leşie. Alt miros aveau şi altă culoare.
Literele, primele cuvinte scrise și cititul pe silabe le-am învățat împreună cu preoteasa Emilia Leonte. Avea o voce caldă și zulufii până la umeri. Fruntea era senină, iar agrafa lunguiață susținea smocul de păr castaniu răsucit într-o buclă rotunjoară. Când era frig, doamna învățătoare purta năframă. Dacă era ger de crăpau pietrele, peste năframă punea un șal cu ciucuri mari și groși. Semăna șalul doamnei cu năfrămile de iarnă purtate, mai ales în sărbători, de bunica, de mama, de nănașa Beta și de alte femei hireșe. Erau năfrămi scumpe luate din târguri vestite.
În clasa a II-a, ne-a oblăduit dascălul Sandu Dragotă. Mi-a fost greu să învăț tabla înmulțirii cu patru. Bunica văruia în casă și eu scânceam pe lăițerul tras în mijlocul camerei. La întrebarea ce motiv am să mă smiorcăi, le-am spus că numai eu nu-s în stare să ... Las-o în sărăcie de tabla înmulțirii – m-a liniștit bunica Iftinia. Spune-i dascălului că nu te facem preuteasă. Și așa i-am spus dascălului. Doar un zâmbet a schițat învățătorul. Din ziua următoare, când salutam dascălii, îmi răspundeau: bună ziua preoteasă. „Gratulată” cu acest titlu, eram stânjenită, dar numai după ani și ani, mi-am imaginat cum s-au amuzat dascălii în cancelarie.
Într-o zi, dascălul Sandu ne-a spus că pleacă în armată. Molipsiți unul de la altul, l-am jelit în hohote. O perioadă scurtă, ne-a învățat domnișoara Maia (Maria) Medinschi. Tot tânără şi tot frumoasă, iar blândeţea ei ne-a făcut să uităm de dascălul plecat în slujba ţării.
Pentru că ne-am împuţinat, în clasa a III-a am fost comasaţi cu clasa a IV-a. Dascăl ne-a fost Alexandru Pop. Era căsătorit cu dăscăliţa Livia, una dintre fetele dascălului Dumitru Persecă. Ea a rămas în casa părintească. O casă mare din piatră, cu târnaţ lung înspre grădinuţă și o verandă largă. Vara, când veneau neamurile din Cluj, acolo petreceau mai mult timp.
Livia, verişoară cu bunica maternă, venea des pe la noi. Cum ar veni, ţineam de neam. Când dăscăliţa mergea la fraţii din Cluj, mă ruga s-o ajut la bagaj până la gara din Ilva Leş. Aşa îi spuneau leşenii haltei Leşu Ilvei. Pe mine mă lăsa dăscăliţa să am grijă de păsări, de câine şi de vacă. Laptele îl dam la câine. Atunci îmi plăcea mai mult ceaiul îndulcit cu sirop de zmeură şi pâinea cu dulceaţă. Asta îmi era cina. Când se întorcea de la Cluj, dăscăliţa mă răsplătea. La ea am mâncat, pentru prima dată, ciocolată amăruie. Nu mi-a plăcut. M-am furişat afară şi am aruncat-o. Poate atunci s-a iscat zicerea: Ce ştie ţăranul ce e ciocolata?/ Mănâncă hârtia şi-aruncă bucata.
Dascălul Alexandru Pop era pătimaş, dar avea minte ascuţită. Era bun la toate – cum ar veni – . De aceea, dar şi din lipsă de cadre didactice calificate, Sandu Pop a fost învăţător, profesor de matematică, de fizică, de educaţie fizică – după cum era nevoie – . Organiza excursii.  Mi-o amintesc pe cea din Săcătura Arsului. Era o zi de toamnă. Din fagi se scutura jirul. Noi, elevii, aveam sarcină pionierească să adunăm jir pentru nu mai ştiu care pepinieră. Prin opinci, simţeam moliciunea pământului reavăn, în vreme ce răscoleam stratul de frunze. Mă aplecam, culegeam seminţe şi le aşezam în trăistuţă. Le cunoşteam gustul, de când mi-a desfăcut Moşu primii sâmburi. Atunci eram cu oile pe Arsură. Şi numai ce văd sub un jneapăn o vietate sură. Cu un deget pe gură şi cu altul îndreptat spre ceva ce n-am mai văzut, i-am atras atenţia bunicului. El a făcut câţiva paşi, a luat în mână un bolovan şi a lovit cu putere. Vietatea s-a întins ca un arc, apoi gata. Era în mâna muncită a bunicului. Cu ochii holbaţi, parcă cerea ajutor.
– De ce, Moşule, de ce?!
Fără să-mi răspundă, şi-a scos cuţitul din şerpar şi s-a apropiat de gardul care înconjura locul de păşunat. Acolo i-a tăiat beregata.
- Fain iepure – glăsui bunicul, ştergându-şi cuţitul pe iarbă. Te bizui să-l duci acasă? Vom pregăti o mâncare pe cinste. Asta e carne de vânat. Încă n-ai mâncat aşa ceva.
 
Doamne, cât de neajutorate sunt fiinţele astea – gândeam atunci, înghiţând sâmburii de jir din palmă, cu noduri în gât.
Mai ţin minte o excursie făcută la Poarta Săcăturii. În excursia asta n-am avut de adunat ceva, dar în sarcinile pioniereşti intrau şi programul artistic, şi jocurile şcolăreşti, şi focul de tabără. Discuţiile legate de cimbrişor, pojarniţă, măceş, urzică, ferigă ori pătlagină au evidenţiat cunoştinţele primite de noi de la părinţi sau de la bunici. Dascălul Pop avea la el o busolă. Ne-a învăţat să stabilim punctele cardinale. Cineva a văzut un şarpe. Era lung cât o coadă de mătură. Dascălul Pop l-a prins şi a făcut un experiment care nu mi-a plăcut.  L-a aruncat în foc, după ce, vreme de câteva minute, a pus în gura şarpelui o ţigară aprinsă.
La o lecţie deschisă, dascălul Pop ni se adresează: Cine recită o baladă?
Nici n-am aşteptat să fiu nominalizată, şi încep: „Bată-l crucea om bogat,/ Om bogat şi fără sfat,/ Toată vara l-am rugat.../ , uitând că ai mei erau declaraţi chiaburi şi că, de data asta, fratele Ştefănucă era ochi şi urechi. În drum spre casă, numai atâta mi-a spus: „Las› că vezi tu!”. Nu-mi era clar ce „am să văd”. Cum nu-mi era clară nici denumirea categoriei sociale din care făceau parte părinţii. Şi, cum intrăm în casă, o acuzare aspră mă cataloghează: „Asta-i proastă! Recită poezii contra noastă! M-o făcut de tătă mninunea! Şî să mai ţâne că-i premiantă…”
*
Preferințele noastre colegiale se limitau la abilitățile copiilor în diferite jocuri: cine fuge mai iute, cine pălește mai bine cu mingea, cine conduce mai bine săniuța... Având cam aceeași condiție socială, nu aveam motive de supărare. Implicați de mici în activitățile gospodărești, acasă eram sătui de lucru și perioada școlarității era un fel de sărbătoare. Ce-i drept, în familia mea, anul școlar începea numai după ce terminam de adunat recoltele de pe câmp și trecea batoza.
În gimnaziu, mă uitam la doamna Monica Coșbuc ca la o icoană. Ne-a predat Limba rusă, și, poposind printre bănci, ne spunea povești despre mari scriitori ruși. Avea mâini frumoase, cu unghiuțe rotunde, sidefii. Soțul dumneaei, Radu Coșbuc, mi-a fost profesor de Limba română și, în preajma serbărilor, ca să  învățăm poeziile, pe câțiva ne scutea de la orele de Educație fizică.
Cred că dascălii erau într-un soi de întrecere să ne lumineze mintea – după cerințele cărților de atunci – . La orele de agricultură, doamna Steluța ne povestea romane și ne da rețete de prăjituri. Mama era bucuroasă. Mai speriată a fost când m-au trimis dascălii în Tabăra din Năvodari. Să ajungi „Din opinci, în spuma mării”[2], nu-i de ici, de colo!
Dascălii mei au fost cei mai înțelegători dascăli. Știau că avem mult de lucru, că dările la stat erau mari, că nu sunt bani pentru caiete și ne acceptau caietele confecționate din filele nefolosite de copiii doamnei Voicu – vecină cu noi – . Croitoreasă fiind, le cosea și le dichisea, apoi le înveleam în hârtie albastră și le puneam eticheta pe care ne scriam numele.
Spaima cea mai mare pe care am trăit-o (și cred că n-am fost singura) a fost când niște copii mai mici au aprins fânul de lângă șura lui Iovu Solcan. Șura era în flăcări. Mișcându-se printre bănci, dascălul Tomuța a zis că-i bai mare. Ne-a explicat că trebuie să ajutăm și noi să salvăm ce se poate din casa omului. Așezați în șir, dădeam din mână în mână lucruri scoase din casă: icoane, ștergare, haine, oale, blide, pânzeturi, sucala, cotarca cu gheme, borcane cu unsoare... Lucrurile au fost puse în Căminul cultural de peste drum. Când s-a aprins casa, țigla de pe Cămin a început să puște, pereții și vopseaua de pe ferestre și de pe ușă se scorojea. Cineva a deschis ferestrele din spatele Căminului, noi am țâșnit ca niște iepuri și am mutat lucrurile în grădina plină de meri.
Câteva zile a persistat mirosul oaselor de animale arse în grajdul făcut scrum.
*
Poate am fost la secerat, când s-a discutat despre școlile pe care le-am putea urma. În mintea mea, dacă „profesională” începe cu „prof”, credeam că de acolo ieși profesor. La urmă,  știam că avem bani puțini și am zis că nu-i musai să mă fac doamnă așa mare. Badea George Constantin ne-a dus, pe mine și pe fiica lui, Ioana, la Liceul Petru Maior din Gherla. Ai mei nu aveau nici vreme și nici parale bune să vadă liceul. Eram patru colegi admiși la Gherla, iar din umbră, avea grijă de noi profesorul de matematică Macedon Țilea – bunul nostru consătean – .
Internatul de fete era la Liceul „Ana Ipătescu”. Avea Liceul „Ana Ipătescu” nişte pedagoge – pe măsura vremurilor: Doamna Acs – iubitoare de copii, greoaie, cu o voce gravă, purta rochii cu flori mari, ignorând regula „imprimeurilor mărunte”, că doar „florile mari nu pot fi etalate decât pe un şold masiv”; o domnişoară, Moriko, – nemăritată niciodată şi doamna Luli, care ne însoţea, de obicei, la dans – ocazie în care, în gangul de la poarta liceului făcea un soi de „revistă de front” şi ne verifica dacă avem uniforma cu guleraş alb, numărul matricol, ciorapi mer­cerizaţi, părul împletit în codiţe şi cordeluţa albă pe cap. Emica Băltan avea un păr slab, pe care-l tapa într-un fel de coc înalt, bine proporţionat, pe care doamna Luli i-l teşea pe creştet, zădărnicind munca fetei şi îngăimând: „Ce te-ai cocoţat, de parcă ai fi regina Margot?”. Apoi, plecam în pas cadenţat, chicotind pe ascuns, ştiind precis ora de întoarcere în internat.
Directoarea Liceului „Ana Ipătescu” era doamna profesoară Claudia Ceclan, care intra impunătoare în sala de mese şi, când aveam la prânz supă cu tăiţei, ne apostrofa: „Ca la ţară, ca la ţară!”, majoritatea dintre noi neînţelegând aluzia, pentru că proveneam din familii numeroase şi supa cu tăiţei o mâncam cu pâine – să ne săturăm.
Mă gândesc câtă răbdare şi perseverenţă trebuia din partea celor care ne pregăteau pentru viaţă. Mai ales pentru fetele care nici pasul nu ni-l ştiam controla şi-l făceam mare, spornic, uitând că mergem pe trotuar şi nu pe cine ştie ce plai, care ducea la casele de câmp. „Mergi fain şi neted” – mi-a spus, odată, lelea Valeria – îngrijitoarea de la dispensar. Dacă mi-a spus drept, înseamnă că perseverenţa celor cărora li se cuveneau şi asemenea răspunderi, n-a fost zadarnică.
*
 
Foto 1. O parte din clasa XI-a A, Liceul Petru Maior Gherla promoția 1967 după 20 de ani, alături de câțiva profesori.
Mă opresc cu privirea la poza făcută la întâlnirea de 20 de ani - de la absolvirea liceului. Aşezaţi pe treptele din faţa Liceului „Petru Maior” din Gherla, ce tineri şi frumoşi eram! În centrul grupului, sunt încadraţi cinci dintre dragii noştri profesori: Profesorul de geografie Gheorghe Breharu – a cărei voce caldă o păstrez în memorie cât trăiesc. Printre pretenţiile la ascultare o avea şi pe aceea de a ne orienta la hartă prin „metoda oarbă”. Cu indicatorul în mână şi cu spatele la hartă, făceam o rotire a corpului de 180º, pentru a arăta, la comandă, strâmtorile Bosfor, Dardanele, Bering, Golful Baffin sau cine ştie ce punct de pe harta lumii. O lucrare de control putea avea titlul „Care sunt capitalele ţărilor din Europa şi din Asia?” Era supărat când răspunsurile elevilor nu erau pe măsura predării lecţiilor.
– Măi copii, eu pun tot sufletul când vă predau lecţia. Şi scot răspunsul de la voi „cu cleştele”. Asta mă oboseşte!
În poză mai sunt: blândul şi îngăduitorul domn profesor de istorie Nicolae Puşcaş – pe atunci directorul liceului; domnul profesor Petru Bortoş – cu o memorie de invidiat (reţinea aproape toate notele de la extemporalele şi tezele celor şase clase paralele, note pe care le cântărea fără greş sau părtinire); domnul profesor  Aurel Chezan – de matematică, despre care am auzit că era dascăl vrednic, dar care n-a predat la clasa noastră; mai este domnul profesor de sport Teodor Pop – dirigintele nostru. Atunci, la întâlnirea aceea, profesorul Teodor Pop şi-a mărturisit mulţumirea pentru noi, într-o formă care m-a pus pe gânduri: „Sunt mândru de toţi care aţi absolvit o facultate, dar sunt şi mai mândru că nimeni din această clasă n-a suferit o condamnare”. Cred că până atunci, nu m-am gândit la noţiunea de libertate –  în acest sens – .
            Când ai asemenea îngeri păzitori, îndepărtatele amintiri devin înduioșătoare și nepieritoare.
            Pentru toți dascălii mei plecați în veșnicie, dar și pentru colegii noștri plecați la cele veșnice, păstrez o duioasă și curată amintire.
 
[1] Piatra mi-a arătat-o profesoara Maria Suciu, mai mulţi ani directorul Şcolii nr. 1 Leşu, în vremea în care lucram la volumul „Casa de sub ochiul stelei. Consemnări şi studii monografice”, Alba Iulia, Editura Star Soft, 2002.
 
[2] Veronica Oșorheian, Traista în pătrățele, Editura Grinta Cluj-Napoca, 2013, p. 16 – 29.
 
 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5