Victor Știr: Minoritatea românească sub administrația Zelenski

În urmă cu zece-cincisprezece ani (”sunt vechi”, spun citându-l pe nenea Iancu) am participat la invitația președintelui Forumului Democratic al Germanilor din România-Filiala Bistrița, Thomas Hartig, la o mare întâlnire a minorităților din Europa care s-a ținut în orașul Klagenfurt din Carintia (Austria). Practic am ”executat” Anschluss, eu având un stagiu de vreun an și jumătate în Germania, așa că eram obișnuit, atât cu ordinea, cât și cu limba care mi se părea ca o română vorbită la țară. Totul organizat bine și frumos - nu intrăm în amănunte -, și vreau să amintesc doar inconfortul pe care l-am simțit atunci când bistrițenii au încercat să angajeze o conversație cu membrii Forumului Democratic German din Cernăuți. Pe un ton suficient, aproape agresiv, un membru tânăr al organizației din Ucraina a spus fără niciun menajament: „Cu voi nu vrem, nu avem ce să discutăm, pentru că în al Doilea Război Mondial, când nordul Bucovinei a trecut la Uniunea Sovietică, nu ne-ați ajutat cu nimic”. Nu a spus-o în germană, ci într-o în română bunicică, de înțeles, dar senzația pe care mi-a dat-o a fost un mod simplist de a înțelege lucrurile, agresiv, de nu cumva chiar ”montat”. Și, evident, cu acele cuvinte, comunicarea între cele două grupuri s-a încheiat. Cu totul altfel, au fost discuțiile cu organizația germanilor din Kiev care avea în delegație un universitar tânăr și o diplomată, primul având colaborări cu Universitatea din Suceava, iar doamna, în urmă cu ani, atașată la ambasada Ucrainei din Austria, dacă bine îmi amintesc.

Dacă nu am putut face nimic pentru comunitatea din nordul Bucovinei, acum peste 80 de ani, ne întrebăm: ”Cu ce reușim să sprijinim, noi, România, pe foștii noștri conaționali până la sfârtecarea țării de pactul Ribbentrop-Molotov, pe românii din Bucovina de Nord?". Primim continuu știri despre închiderea școlilor românești, terorizarea comunităților de credincioși ortodocși, supunerea preoților la tratamente extraordinar de dure - bătăi, arestări, încarcerări. Aceste rele tratamente sunt administrate de sistemul politic în fruntea căruia se găsește președintele Volodimir Zelinski, pe care România îl susține cu toate puterile, privându-și propriii cetățeni de un gram de bunăstare pe care l-ar putea asigura miliardele plecate spre sacul fără fund a războiului din Ucraina.

S-au văzut filmări în care tineri de etnie română sunt prinși cu ”arcanul” și duși pe front, apoi afișe uriașe cu fotografiile celor căzuți în război, războiul care nu e nici al lor, nici al nostru, dar care ne afectează în primul rând sufletele, cunoscând că, acei de un sânge cu noi, mor pentru o cauză neștiută, iar statul nostru nu-i poate apăra în niciun fel. Chiar dacă reprezentanții români de la București au prezentat anumite doleanțe privind comunitatea românească din Ucraina, administrația Zelenski s-a arătat surdă, ducându-și mai departe perfidul proiect de asimilare forțată prin rele tratamente a românilor bucovineni, dar, probabil în aceeași măsură și a maghiarilor din Transcarpatia.

Vine și gândul întrebător: La ce bun toată zoala României pentru a susține Ucraina, dacă statul lui Zelenski, nu numai că nu respectă niște drepturi democratice elementare pentru români, dar parcă vădit, intenționat disprețuitor, acționează pe dos.

În urmă cu mulți ani, despre declinul comunității românești din zona Cernăuți, sub Ucraina, ne-a vorbit, participantul și premiantul Saloanelor ”Liviu Rebreanu” din Bistrița, scriitorul, intelectualul rasat  Dumitru Covalciuc, care în tinerețe s-a pregătit pentru Medicină la Chișinău, dar prin bunăvoința sovietică a vremii, a lucrat decenii ca tractorist în Karaganda, pentru a uita că este român.

Să fim bine înțeleși, nu reproșăm actualei clase politice de la București că nu găsește canale diplomatice de comunicare cu administrația Zelenski, dar ne actualizăm amărăciunea spusei că nu te lasă să trăiești, cel pe care nu-l lași să moară.

Ne vine să ne întrebăm care vor fi relațiile dintre cele două state în cazul în care vor fi vecine. De fapt, am văzut ”răpușia” cu care Ucraina a săpat pe canalul Bâstroe, periclitând, într-un fel, cu bătaie lungă, existența Deltei Dunării.

S-ar părea că toate ajutoarele către Ucraina nu valorează nimic în fața lui Zelenski, ca om și ca politician democrat, și sensurile cumsecădeniei românești rezidă în înțelegerea umană, creștină, a aproapelui aflat în suferință.

Victor ȘTIR