ŞI EU AM FOST LA BÂRGĂU

Un vrăşmaş - gând mi-a adus aminte de Bârgău!

Valea Bârgaielor - loc pitoresc, plin de amintiri.

Am fost şi eu acolo. Profesoara în Prund. O clipă în fugara trecere a anilor! Eram tânără. Si cum te simţi la ora amintirilor? Veselă? Tristă? Poate nostalgiacă! Aşa e în apus! Poate fi şi roşu, dar este totuşi un apus!

Când m-au chemat la Inspectorat, m-au pus să-mi aleg între Şieu şi Prund. L-am ales pe ultimul. Că mai fusesem prin Bârgău, pe la colega mea de bancă din liceu, Sabina Ghiţă din Suseni.

Făceam naveta, dar numai săptămânal - adică sâmbăta, când ne aduceam mâncare pentru câteva zile şi haine curate.

Aveam o gazdă minunată, la familia Blaga, pe drumul ce duce la Bistriţa-Bârgăului. Familie de gospodari, cu trei fete foarte frumoase, toate plecate - aveam loc berechet! Şi familia Blaga în lipsa propriilor copii ne-a adoptat parcă pe noi.

Aveam nevoie de lemne, mâine erau lemnele în curte; trebuiau tăiate, mâine era prezent tăietorul! Căci domnul Blaga, pe atunci fiind agent veterinar, pe toţi îi cunoştea! Şi ne era bine!

Zic "ne era” căci nu stăteam singură, ci cu profesoara de limba rusă, Margareta Mocodean. O fire veselă, iar eu, care mereu dusesem dorul unei surori, mă simţeam bine în preajma ei.

Şcoala (generală), îşi desfăşura activitatea într-o clădire din centru (azi parcă este acolo un complex de magazine).

Aveam la şcoală copii inteligenţi, o inteligenţă vioaie. "Hrăniţi cu lapte şi brânză", ziceam noi, „şi respirând aerul de munte, curat precum cristalul, cu miros de cetină”. Dar azi, când am citit povestea vieţii unui scriitor proaspăt născut, am înţeles cât de greu lucrează muntenii la pădure! Şi Creangă ne spune acest lucru.

Bârgăuanii, oameni deschişi, işi trimeteau co¬piii la şcoală. Şi ei asimilau uşor şi învăţau bine. Am avut noroc de o promoţie de absolvenţi excepţionali, care i-au bătut pe bistriţeni la admitere. Îmi amintesc prin ceaţa vremii doar do¬uă nume: Dodu Doina (în clasa mea) şi Mircea Platon (într-una paralelă). Nu le-am urmărit destinul.

Şi ce frumoasă era tinereţea şi ce încrezători eram în viaţă! Când privesc la filmul vieţii tre¬cute, mă cuprinde un dor de anii tineri - când îmbătaţi de atâtea daruri ale naturii, nu ştiam ce să facem cu ele!

Într-un album vechi am găsit o fotografie, un grup de profesori, într-o grădină cu pomi. Probabil lângă curtea şcolii. Unii din ei nu mai sunt printre noi, alţii au plecat pe meleaguri străine.

Şi mi-amintesc un personaj care în mintea mea avea alură de erou: prof. Albu Matei. Bârgăuanii nu ne mai omorau pe noi cu colectiva ca âa Livezile - unde trebuia să notăm în fiecare seară cât a arat fiecare gospodar, ca să-i dăm în scris primarului - un croitor evreu, foarte arţăgos. Iar oamenii aruncau câinii pe noi! (Că de aia eram profesori de limbi - să învăţăm şi limba câinilor! )

Dar la Prund erau activişti permanenţi la Cămin (voluntari) şi care munceau de dragul profesiei îmbrăţişate. Pe noi, navetiştii ne lăsau dumineca acasă.

Şi a chemat domnul Albu pe compozitorul Tudor Jarda, cu care a mers la o bătrână, undeva pe nişte coclauri, de le-a spus cum se desfăşurau mai demult nunţile, le-a cântat şi le-a recitat nişte oraţii, după care a compus o muzică pentru cor. Domnul Albu i-a învăţat pe coriştii de la Cămin.

…Întâi încet, cemătoarele recită auzite de departe: "De trei ori pe lângă masă / Să iasă răul din casă /”, apoi mai tare (veneau mai aproape) "Să rămână bine¬le / Să trăiască mirele /” Apoi izbucnea corul pe mai multe voci. Şi cântau tinerii cu toată căldura şi elanul tinereţii. Au luat şi premii pe la con¬cursuri.

Într-o sâmbătă, pe când mergeam spre casă, ne-am întâlnit cu o căruţă cu cemătoare la o nuntă şi care cântau ca la Cămin de-ţi era mai mare dragul. Bârgăuanii erau veseli, tinereţea de o stârnesti, aderă cu voioşie şi cu dor.

Şi totul era frumos şi bine, noi ne sileam să ne facem datoria, până într-o zi, când s-a înfiinţat liceul seral. Avea o singură clasă - a noua - şi mulţi cursanţi, mai ales de la Fabrica de Hârtie. Învăţau uneori fiul cu tatăl alături, muncind cu zel, ca să-şi poată păstra locul de muncă.

Dar... e şi un "dar", căci fără el nu se poate!

Cursurile se ţineau după masa de la orele 18-22, într-o sală de clasă. Şcoala avea un singur petro max, iar cancelaria rămânea în întunerec.

Eu, care suplineam la limba franceză (alesesem cu doamna Vâlcu, ea latina), căci nu puteau aduce pentru o singură clasă un profesor de limbi, zic, aveam ore de la 18 la19, căci locuiam departe. Dar iar¬na la ora aceea e deja întuneric, iar eu în drumul spre casă trebuia să trec podul de lângă abator, pe unde se spunea că umblau şi lupii. Ce mai spaimă trăgeam! Aşa că m-am hotărât să-l aştept pe colegul Stanişte, profesorul suplinitor de l. rusă, care locuia împreună cu Sonea Aurel, cel de istorie, dincolo de casa noastră, la moară. Asta ca să nu merg singură acasă. Dar acesta fiind cavaler avea, întotdeauna, ultima oră - iar eu asistam la lecţii până se terminau cursurile. În¬tr-o seară de toamnă târzie, cu ploaie deasa ca din sită şi cu întuneric beznă, ne-am împiedicat pe pod de un om beat şi căzut în mijlocul drumului. Ce mai spaimă pe mine!

Şi cu Stanişte ăsta ce mai poveste! Era abia un copil, învăţător, proaspăt absolvent, fost şef de promoţie, trimis de inspectorat să suplinească la limba rusă.

Zic, ce mai poveste, fiindcă şi de el mă leagă un crâmpei de amintire din studenţie şi care după trecerea anilor se desluşeşte plin de haz!

Eram în anul al treilea studentă la Psihologie – Pedagogie, la Cluj, şi venise vremea să facem practica pedagogică la şcoli. Noi- desigur la Liceul Pedagogic, unde trebuia să trecem prin toate formele de practică: profesor de serviciu pe şcoală, conducător de practică la cla¬să a elevilor din clasele mari, care învăţau şi ei cum să predea lecţii - apoi să predăm şi noi câteva lecţii la Liceu (pedagogie), la ci¬clul gimnazial (l. română) şi la ciclul primar.

Şi ajung eu în sfârşit în postură de pro¬fesor conducător de practică Pedagogica la anul III liceu. Tocmai se preda prima lecţie - erou liderul clasei, un băiat sfătos şi mai curajos. Preda la clasa I-a (cea mai grea), o lecţie -, o literă din alfabet. A lucrat băia¬tul bine, dar fiind emoţionat a avut şi ceva scăpări. Şi la sfârşit urma să-mi spun eu părerea şi să propun nota.. Şi spun eu tot ce mi-am notat şi propun nota 8. Şi unde nu-mi vine toată clasa la catedră într-un protest (dar calm), sub pretext, că propunătorul era liderul clasei şi că a spart ghiaţa fricii! Dar profesorul a rămas la nota propusă de mi¬ne.

Şi vine vremea să predau eu o lecţie de specialitate şi unde nu-mi cade chiar clasa la care urmărisem practica elevului! Acum e acum, eroino! Să te văd ce te faci? (Era o lecţie de sinteză pe care trebuia să o scot de la elevi prin conversaţie euristică!) Dar dacă nu te susţine clasa prin conlucrare?

Am tras o spaimă soră cu moartea, mi-am făcut şi refăcut conspectul până la refuz. Şi apoi a venit şi ziua cea grea! Dar elevii m-au sus¬ţinut atât de bine, încât la jumătatea lecţiei profesorul de practică a întrebat pe o colegă dacă am mai lucrat în învăţământ. Ce bine e să nu fii răzbunător! Şi la momentul fixării am îndrăznit să-1 provoc şi pe Stanişte (acesta era elevul cu pricina) care mi-a răspuns corect.

Şi acum, iată-l pe Stanişte, coleg cu mine (suplinitorul de la limba rusă). Ce mică e lumea! Şi să mai zici că nu e şi rotundă!

Iată-mă eu - după atâţia ani grei - pe urma aminti¬rilor la Prund! Şi cu o fotografie în faţă! Câţiva colegi: Domnul Lazăr, doamna Vonica (matematică), eu, Virginia Frişan (acum Brănescu), (l. română), Margareta Mocodean (Săvulescu), (1. rusă), Paula Murgăşanu (direc¬toare şi prof. de ştiinţele naturale) şi jos: Eugenia Pop (Măgheruşan), (limba română), Sabina Raus (educaţie fizică) şi Eudochia Ghiţă (geografie).

Anul următor am venit la Bistriţa, unde aveam părinţii, dar amintirile de la Prundu Bârgăului au rămas ca o fereastră deschisă spre un loc pitoresc şi cu oameni vrednici!

Virginia Brănescu, Bistriţa