Elogiu domnului diriginte Traian Vertic, în ceas aniversar!

Pe viitorul meu diriginte din liceu îl știam de mică, din poveștile tatălui meu, ajuns preot, dar, în adolescență/ în tinerețe mare atlet, sub îndrumarea antrenorului său Traian Vertic. Cupa de lemn a tatălui meu, dobîndită la o competiție, frumos inscripționată, medaliile, toate îmi vorbeau și despre cel care l-a pregătit.

La probele sportive, inerente accesului în Liceul Pedagogic năsăudean, mult râvnit, mă pregăteam să-i întâlnesc învățătorului statura. Miza, la proba de rezistență, era, evident, să reziști. Eu voiam să-l impresionez, să vadă că sunt pe urmele tatălui meu și mi-am lăsat grupa de atlete cu o jumătate de stadion în urmă!... Pe bune! E drept, aveam și galerie, prin portavocea colegului meu din gimnaziu Claudiu Habor. Și, când să-mi iau laurii, mă trezesc că-i dă tatălui meu canon aspru că nu m-a trimis în adidași la cursă. Apărusem ca o iluzie, pe stadionul năsăudean, într-o pereche de espadrile decupate. Iată, cupă, îmi zic. Nu-i nimic. Simțeam acest canon protector și nu am vrut să-l dezamăgesc pe domnul diriginte, pe tot parcursul liceului, cu mai nimic.

Sfioasă ca o garofiță, cuminte, țin minte că la finalul unei clase liceale, m-a ridicat în picioare ca exemplu că nu avusesem tot anul nici măcar o absență, chiar motivată. Conștiincioasă, luam exigența dânsului ca pe o regulă protectoare. Poate nu-mi părea nimic exagerat că nu eram așa de revoluționară, când unele colege considerau că e chinga prea strânsă. Pe mine nu mă durea nimic, nu mă revoltam, nu ziceam nici „mâc”, sălășluiam sub imperiul impetuos și ocrotitor al ascultării. Dacă se plângea domnul nostru la vreo oră de dirigenție că la practica pedagogică nu ne-a fost exemplar coafat părul – moda școlărește, se înțelege – s-a lansat ideea să-i oferim o replică evidentă de cumințenie și... toate colegele – 30 la număr – din a XII-a/ a XIII-a I, într-o pauză mare, am fost prezente în curtea școlii, cu vedere la fereastra de la sala profesorală, cu funde  albe, jucând „Ursul doarme”. Așa, da!

O exigență la patru ace de care nu mă temeam nici un pic.  Deși atletă pasionată (chiar dacă doar rezervă pe la un concurs la Câmpulung Muscel), pentru lecția demonstrativă finală mi s-a nimerit biletul cu „Ed. Fizică”. Ooo, cum mi-oi etala eu creativitatea la Educație fizică? Mă descurs, ora e antrenantă, dar datorită complexărilor, poate ușor simandicoase, de la autoanaliză, era să fiu depunctată. A fost îngăduitor expertul nostru Vertic, dar nu am uitat nici azi lecția pe care mi-a dat-o și atunci: „Fără artificii, analizate franc și binele și eroarea!”.

M-a învățat să tranșez, m-a învățat să nu mă tem, să fiu curajoasă, să perseverez, ca și faptul că această virtute a cumințenie te ajută să mergi înainte frumos. Un sport perpetuu, un exercițiu de echilibru, un soi de asceză înspre Premiul cel mare: Bunăstarea!

Ora de dirigenție nu s-a încheiat în iunie 1996, acum 25 de ani, când am terminat liceul, Colegiul George Coșbuc, Năsăud. An de an, din când în când, cumva, ne ieșeam în întâmpinare. Tefelonic, cu prilejul unor evenimente sau nu numai. Prin neamurile mele de la Năsăud, unchiul Sever, fratele mamei, prin alți colegi, mesajele curgeau. Uneori, e drept, mă mai jeluiam, de una, de alta. Știa cum să aducă în prim-plan realizările, să îmbărbăteze. Anul acesta, de Sfântul Ioan, m-a sunat. O voce tonică, surâzătoare, plină de elan, cu toate dificultățile existenței. Îmi zic: model de luptător! Mă inspiră mereu determinarea dânsului, imboldul atât pentru alergările de viteză, cât și pentru cele de cursă lungă. Cât sunt luptătoare în acest peisaj fragil i se datorează din plin! Și e nevoie de forță, altfel te fură orice adiere.

Când treceam cu soțul meu, sau cu elevi, prin Salva, pe la casa dânsului de la țară, ne încărca coșul cu siropuri, dulcețuri, multe ieșite din rețetele dânsului. Și domnul diriginte cu soția au poposit pe la casa mea părintească din Chiraleș. Cum era obiceiul: „vizite la domiciliu”. Omenie.

După ce am intrat în sistemul nonformal, la Clubul Copiilor din Beclean, Palatul Copiilor Bistrița, am fost mult mai atentă la demersurile creative pe care soția dânsului, doamna profesoară Maria Vertic, le punea în scenă la Clubul Copiilor din Năsăud, instituție de care nu s-a detașat nici după ieșirea la pensie. Participa la evenimentele Clubului, dădea interviuri fostelor ucenice... Mă fascina să fac cercetări legate de tinere condeiere năsăudene, îndrumate de dânsa, să descopăr  metode, strategii ingenioase, experimente subtile de dezvoltarea creativității.

Aceștia sunt dascălii model, cei care nu-și termină lecția după ce a sunat clopoțelul. În ceas aniversar, îi dorim bunului nostru diriginte Traian Vertic, din toată inima de adolescenți – cu siguranță toți din a XIII-a I de altădată –  sănătate, ani mulți și buni, putere, să rămână același atlet responsabil, pe toate fronturile existenței.

Ionela-Silvia Mureșan/ Nușfelean