Părintele Vasile Beni: Copilul poate fi uneori departe de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este niciodată departe de rugăciunea părinților

   Într-un sat trăia un tată care avea un singur copil, de care era tare mândru....Copilul a plecat la oraș la școală.....După un an tatăl a primit o scrisoare și bani de la copil.....După mai mulți ani, tatăl a primit o altă scrisoare prin care era anunțat că fiul său era la închisoare........ Copilul este darul prin care Dumnezeu ne învață că iubirea adevărată nu se oprește la bucurie și nu se sfârșește în necaz...

Dragii și bunii noștri credincioși!

       Cea mai de preț comoară pentru fiecare familie este copilul, iar Dumnezeu a pus în copii o putere aparte și anume aceea de a ne ridica pe cele mai înalte culmi ale bucuriei și, uneori, de a ne coborî în cele mai adânci văi ale durerii.                                                                                                              Când copilul face primul pas, primul cuvânt, când îți zâmbește din toată inima, atunci simți că nu mai ai nevoie de nimic pe pământ. Asta e bucuria curată, bucuria care te apropie de rai. Dar când copilul se îmbolnăvește, când greșește, când se îndepărtează de bine, atunci inima părintelui se frânge. Și acea durere e poate mai grea decât orice suferință personală.

Sfânta Scriptură ne arată exemple:
– Tatăl din Evanghelie care își aduce fiul lunatic la Hristos trăia durerea părintească până în adâncul ființei.
– Tatăl fiului risipitor a simțit ani de necaz și așteptare, dar și bucuria nemăsurată a întoarcerii.

     Astăzi sfânta Evanghelie ne aduce înainte chipul unui tată zdrobit de durere, care vine înaintea lui Hristos și îi spune: „Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău”.

Nu cere nimic pentru el însuși, nu cere bani, nu cere sănătate pentru trupul său, nu cere slavă. Toată inima lui este pentru copilul său. Pentru el, acel copil era cea mai de preț comoară și așa este pentru orice părinte adevărat, pentru că nimic nu este mai scump pe pământ decât sufletul copilului său.

       Un copil nu este o întâmplare, ci este darul lui Dumnezeu pentru om și al omului pentru lume. El nu ne aparține, ci ne este încredințat, ca o comoară de preț, pe care s-o păstrăm curată. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Copilul este sufletul casei, este mărgăritarul ascuns în sânul familiei”. Și dacă Dumnezeu ne încredințează o asemenea comoară, noi nu trebuie doar să îi dăm hrană și haine, ci mai ales credință și dragoste.

     Copilul poate fi uneori departe de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este niciodată departe de rugăciunea părinților. În Evanghelie vedem că tatăl vine la Hristos cu credință, dar și cu durere: „Am adus pe fiul meu la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece”. Și Hristos îi spune: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede!”

        Când ne rugăm pentru copii, îi dăm în grija Bunului Dumnezeu.  Pentru că viața și sănătatea copilului sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu în ale omului. Este gestul tatălui care, cu lacrimi, Îl roagă pe Dumnezeu: „Ține Tu copilul meu, ocrotește-l Tu când eu nu pot, păzește-l Tu când ochii mei nu-l mai văd”.

         Sunt copii care cresc lângă noi, dar și copii plecați departe – la școală, la muncă, în alte țări. Nu-i putem însoți peste tot, dar rugăciunea noastră poate ajunge acolo unde noi nu putem. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nici zidurile, nici distanțele nu opresc puterea rugăciunii. Ea ajunge până la cer și coboară din cer ajutor.”

        Ce înseamnă „a-i da în grija Bunului Dumnezeu”. Înseamnă să recunoaștem că noi, ca părinți, putem da copilului multe lucruri – hrană, casă, haine, educație – dar nu îi putem da singuri credință, ocrotire deplină și mântuire. Acestea sunt darurile lui Dumnezeu. Când ne rugăm pentru copil:
– Îl punem sub ocrotirea îngerului păzitor;
– Îl așezăm în fața tronului ceresc;
– Îl încredințăm Celui care îl iubește mai mult decât noi.

Ochii tatălui s-au umplut de lacrimi de bucurie, și toată ziua a arătat scrisoarea vecinilor.

După alți câțiva ani, a venit o altă scrisoare. De data aceasta, hârtia era mototolită, iar literele grăbeau vestea rea: „Tată, am greșit. Am fost prins în lucruri necurate. Sunt la închisoare. Nu știu dacă mai ai putere să mă ierți”.
Atunci lacrimile tatălui nu mai erau de bucurie, ci de durere adâncă.

Și totuși, într-o zi, tatăl s-a urcat în căruță și a mers multe ceasuri până la oraș. A intrat în închisoare, l-a îmbrățișat pe fiul său și i-a spus:
– „Fiule, mi-ai adus cea mai mare bucurie și cel mai mare necaz din viața mea. Dar dragostea mea pentru tine n-a scăzut nici cu un fir de praf. Hai să ne întoarcem împreună la Dumnezeu”.

Acel fiu, simțind dragostea neclintită a tatălui, s-a schimbat cu adevărat. Și mai târziu spunea:
– „Bucuria m-a învățat să fiu recunoscător. Necazul m-a învățat cât de mare e dragostea tatălui meu”.

     Și tatăl a zis: ”Fiul mi-a adus cea mai mare bucurie și cel mai mare necaz. Bucuria mi-a umplut inima de recunoștință, necazul mi-a zdrobit-o.
Dar dragostea pentru el nu s-a micșorat nici cu o suflare.

        Și am înțeles atunci căci copilul este darul prin care Dumnezeu ne învață că iubirea adevărată nu se oprește la bucurie și nu se sfârșește în necaz.

Concluziv fiind, să nu lăsăm nicio zi fără să rostim o rugăciune pentru copiii noștri, pentru  cei sănătoși și cei bolnavi, pentru cei de aproape și cei departe, pentru cei cuminți și cei rătăciți. Să ne rugăm așa: „Doamne, Ție Îți dau astăzi copilul meu. Tu îl cunoști, Tu îl iubești, Tu îl poți păzi mai bine decât mine. Amin!

  Vă doresc să fiți binecuvântați și să nu uităm ca sus să avem inimile!

Pr. Vasile Beni