Părintele Vasile Beni: Tatăl își îmbrățișează fiul murdar, îl sărută înainte să fie curat, îl strânge la piept înainte să audă explicații

     Conform învățăturilor Mitropolitului Bartolomeu Anania, în pilda fiului risipitor, esențial nu este faptul că fiul a plecat sau a cheltuit averea, ci faptul că s-a întors, conștientizând starea sa și căutând iertarea tatălui. Accentul cade pe pocăință, pe momentul în care "și-a venit în fire", demonstrând că nicio rătăcire nu este iremediabilă pentru iubirea părintească a lui Dumnezeu…..

             Dragii și bunii noștri credincioși!

     Pilda fiului risipitor nu e o poveste. E o oglindă. Și, dacă avem curaj s-o privim, ne vom vedea pe noi în ea — cu rănile noastre, cu plecările noastre, cu întoarcerile noastre târzii.

Un tânăr stă în casa tatălui său și, deși are totul, simte că îi lipsește ceva. Nu pentru că tatăl ar fi fost rece. Nu pentru că masa ar fi fost săracă. Ci pentru că inima lui se îmbolnăvise de dorul unei libertăți fără Dumnezeu.

Și rostește cuvintele care rup o inimă de părinte: „Dă-mi partea ce mi se cuvine”. Nu spune „dă-mi binecuvântare”. Nu spune „rămâi cu mine”. Spune: „dă-mi ce e al meu”.

Și Tatăl nu-l oprește. Îi dă. Îl lasă. Îl privește cum se îndepărtează pe drum și tace. O tăcere plină de durere. O tăcere pe care numai Dumnezeu o poate duce: să iubești și să lași liber chiar și când știi că libertatea aceea va răni.

La început, totul pare frumos. Păcatul are lumină falsă. Are muzică. Are prieteni de ocazie. Are râsete zgomotoase. Dar când se termină averea, se termină și prietenii. Când se termină plăcerea, începe golul.

Ajunge să flămânzească. Ajunge să tânjească după mâncarea porcilor. Omul creat pentru slavă ajunge să invidieze animalele. Și tocmai acolo, în mizerie, se naște minunea. Nu în palate. Nu în sărbători. Ci în praf, în foame, în rușine.

„Și-a venit în sine…” Își amintește de tatăl. Nu de moștenire. Nu de avere. Ci de bunătate. Ține minte că acolo, acasă, până și slugile trăiesc mai bine decât el. Amintirea iubirii îl ridică din noroi mai puternic decât orice pedeapsă.

Și începe să-și rostească spovedania pe drum, printre lacrimi și rușine: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta…”

Nu mai cere drepturi. Nu mai cere locul de fiu. Cere doar mila de a fi primit măcar ca slujitor. Acolo începe mântuirea: când omul nu se mai apără, nu se mai justifică, nu mai dă vina pe nimeni.

Dar partea care zdrobește inima nu e căderea lui. Ci așteptarea tatălui.

„Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut”. Asta înseamnă că îl aștepta. În fiecare zi. Poate în fiecare seară ieșea la poartă. Poate de o sută de ori a crezut că zărește silueta lui și nu era. Dumnezeu trăiește dorul nostru mai adânc decât trăim noi dorul Lui.

Și când, în sfârșit, îl vede, nu stă pe loc cu brațele încrucișate. Nu-l așteaptă să ajungă, să se târască, să-și ceară iertare până la capăt. Aleargă. Dumnezeu aleargă spre păcătos. Aleargă spre cel care L-a rănit. Aleargă fără să-I pese de rușinea de a Se smeri.

Îl îmbrățișează murdar. Îl sărută înainte să fie curat. Îl strânge la piept înainte să audă explicații. Fiul începe spovedania, dar tatăl nu-l lasă să termine. Nu-l lasă să spună „fă-mă argat”. Pentru că iubirea nu negociază demnitatea fiului.

Poruncește să i se aducă haina cea dintâi. Inelul. Încălțămintea. Tot ce a pierdut în ani de rătăcire primește în câteva clipe de întoarcere. Asta e pocăința: drumul e lung, dar îmbrățișarea e instantanee.

Și casa se umple de bucurie. Pentru că în cer nu e cea mai mare sărbătoare când cineva nu cade niciodată, ci când cineva căzut se ridică și se întoarce.

Poate că și noi suntem departe. Poate nu printre porci, dar printre gânduri murdare, printre răceli, printre amânări. Poate spunem că ne vom întoarce „mai târziu”. Dar Tatăl privește drumul inimii noastre acum.

Nu ne va întâmpina cu reproșuri. Nu ne va întreba de ce am risipit anii. Ne va ieși înainte cu lacrimi de bucurie și ne va spune doar atât:

„Copilul Meu bine ai venit.”

Și în îmbrățișarea aceea se vor topi rușinea, trecutul, frica, anii pierduți. Pentru că Dumnezeu nu obosește iertând. Noi obosim păcătuind. Cerul nu are uși închise pentru cel ce se întoarce. Are doar un Tată care încă stă la drum. Și așteaptă.

Apropiindu-mă de încheiere vă doresc ca să fiți binecuvântați, să nu uităm ca sus să avem inimile, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți. Amin!  

Pr. Vasile Beni