Piatra care crește, în poezia Loredanei A. Știrbu

      A cincea carte a Loredanei A. Știrbu este prima de poezie, pentru că celelalte patru au fost de proză scurtă, eseuri și proză fantastică, și se intitulează „De-o mie de ani-dor” (Editura „Actaeon Books”, Baia Mare, 2025, cu Prefață de Daniela Sitar-Tăut).

      Atunci când nu mai știm cum să exprimăm ceva care trebuie să dureze, folosim „o mie”, cu gândul la foarte mult, deplin, aproape de veșnicie, așa cum este și titlul acestui volum de poezie, „de-o mie de ani – dor”, adus din trecut, prin acel „de” temporal, asemănător cu formularea „o mie de ani pace”, chiar dacă nimeni nu stă să numere exact an după an.  Dar cine știe de câți ani este dorul, în general, și dorul poetului, în particular ?!... Oricum, poezia lui, a dorului, face ca timpul să se dilate, să primească alte valori, iar, de aici, conotativ, ideea de apăsare, de „plumb”, de durere, de singur, pentru că cel ce simte dorul se află în singurătate. De lume, de oameni, de bucurii, pe care le caută și îi caută în alte contexte, imaginare, onirice, fantastice, iluzorii. Poezia Loredanei A. Știrbu este o expresie a jocului ( poetic) dintre departe și aproape, dintre prezență și absență, dintre singur și ceilalți, dintre cum suntem și cum ne văd ceilalți, dintre micul confort lăuntric și marele zgomot al lumii, dintre pesimism și obtimism.

     Argumentele poetice din acest volum sunt de natură sentimentală, personală, încărcate de o duioșie lirică, ce salvează norii existenței de la negură și îi face din nou albaștri și senini. „Nu toate lacrimile cad”, nu toate lacrimile dor”, „Nu toate lacrimile sunt triste”, sunt versuri ce vorbesc de un rest, de o cenușă a focului sacru, al iubirii, al arderii, și aduc speranța, o rezervă din care să renască poezia, ca Pasărea Phoenix.

      Poezia din „De-o mie de ani – dor”, în diferitele ei  forme, cu alese mijloace de expresie, reușește să transmită, unitar, un mesaj de împăcare cu soarta, deși uneori, „destinul stă pus de-a curmezișul”, dimineața, pe prag, ca o pisică, se află în căutarea fericirii, de mână cu poetul, cade pe gânduri, în meditații îndelungi, asemeni filosofului, este și ea o ființă care se identifică, până la contopire, cu chipul poetului, de parcă ar fi plămâdiți din același lut (o poezie se numește chiar „Inimi de lut”).

    Din întregul poetic al volumului, se desprind textele dedicate mamei, „Mama mea purta vântul în păr/ și miros de scorțișoară în palme” („Mama și timpul”), tatălui „Tată,/ nu știu ce formă mai ai acum” („Scrisoare către tata”), pietrei de-acasă, o poezie magnifică, încărcată de simbol, care surprinde prin idee, și anume ciudățenia de a crește în continuarea alor tăi o piatră, nu o floare, nu o plantă, ci o piatră, ce semnifică tărie, duritate, îndârjire în lupta cu viața, poate și un grăunte de credință: „În grădina din spatele casei/ crește o piatră”, bunica a avut grijă de ea, a adus-o de la muntele sfânt, piatra a crescut cât un deal și acum „eu cresc piatra cea albă”, privind-o „cum crește… crește” („Piatra”), și casei cu magnolii, „În casa cu magnolii, timpul se sprijină de ziduri/ ca un înger obosit de atâta așteptare.” („Casa cu magnolii”) 

      Mai reținem din volum o categorie a poeziilor feminine, ce au în centru femeia, iubind, de la prima iubire, „ca o palidă vestigie a unui timp/ care  nu există decât în memoria mea”, trecând prin iluzii, „Într-o dimineață fără nume (…) / am plecat în căutarea fericirii” ( „Călătorul și iluzia” ),  în gând cu „bărbatul acela”,„care merge mai departe,/ cu aceeași privire pierdută într-un punct/ unde cerul și drumul se ating” („Bărbatul acela”), cu dorul/ dorurile ei de-o mie de ani, „Te-aștept ca pe ploaia care n-a mai venit de un veac,/ într-un oraș prăfuit, unde dorul atârnă de ziduri/ ca iedera crescută pe ruinele unei iubiri vechi” („De-o mie de ani-Dor”).

      Aspectul ludic și copilăros al unor poezii din volum nu îl lasă pe poet să cadă pradă gravității absolute, menține la suprafață prospețimea unor demersuri, ușor expuse, aproape în vârful degetelor : „A venit martie cu buzunarele pline/ scutură cerul, trezește albine,/ se cațără-n ramuri, suflă-n perdele,/ mângâie străzi cu raze rebele” („Martie ștrengarul, cu buzunarele pline”), amintind, parcă, de„ Mărțișorul” lui Tudor Arghezi, spațiu de joacă și de poezie.

      Natura face parte din compoziția cărții, ca un element absolut necesar liniștii, creației. Ea este surprinsă în vreme de ploaie, „Și poate că ploaia nu este altceva/ decât o întoarcere a ta” („O ploaie ca oricare alta”), „Într-o zi, satul va dispărea sub ape,/ dar femeia cu mâini de lumină va rămâne” („Ploaia care nu îmbătrânește”), în veri promise, „Vara promite tot ce nu poate să păstreze” ( „Promisiunile verii”), în fluturi, „Se spune că fluturii galbeni/ nu sunt altceva decât visele bătrânilor” („Acolo unde fluturii nu mor”).

     Citind cartea de versuri a Loredanei A. Știrbu, nu ne putem abate de la o idee vehiculată în spațiul de receptare specific poeziei. Existența liricii feminine este confirmată, ca un adevăr indubitabil, de înălțare prin rostul deosebit. E atâta gingășie, candoare, blândețe, duioșie, încât se pot auzi „razele de lună”, ce bat în geamul poetului, și pe care le-au auzit/ ascultat și înaintașii poeți.

    Citim/ Să citim cu multă plăcere și bucurie volumul Loredanei A. Știrbu, în care ne regăsim, în „Femeile lunii august”, „ce se risipesc în vânt/ ca o fărâmă de dor”, în „Feminitate”, „Era făcută din versuri nescrise”, plutind, visând, crezând, „de-o mie de ani- dor”, de-o mie de ani – poezie”.