Cu dorul la judecată

În urmă cu ceva timp era prezent la Cenaclul „George Coşbuc” fostul magistrat Valer Covrig Cudrec, actualmente avocat la Baroul Bistriţa. Se contura un volum care a apărut zilele trecute la Editura Şcoala Ardeleană, fiind tipărit la o tipografie din Debrecen – „Răstignit în dor”. Versurile, grupate pe capitole, sunt însoţite de ilustraţiile lui Vincze Laszlo, sugerând „dincolo de timp/ şi mult mai departe/ de orice lume/ sortită cunoaşterii”. Fiecare capitol conţine poezii „De dor”, fiecare fiind notată, iar secţiunea însoţită de un moto extrem de sugestiv. Se observă o poezie curată, care are ritmicitate şi descrie stări, iar metaforele nu se lasă prea mult aşteptate. Descoperim dorinţa împlinirii, calmul şi tainele omului, toate în contradicţie cu stările dintr-o sală de judecată. De altfel, poetul însuşi mărturisea că scrie poezie de 40 de ani şi că versul pentru el este un refugiu din acest tumult al tribunalelor. Poeziile sale vorbesc despre ninsorile cu îngeri, despre argintul oglinzilor, despre merele cu dulceaţă, de altfel cel mai întâlnit cuvânt fiind şi cel din titlu – dor.
Poezia aduce peste 80 de stări de dor în tot atâtea ipostaze, dorindu-se a fi o mărturie a acestei stări „pe un drum ce duce/ dincolo de trecut/ înapoi în viitor”. Însuşi poetul recunoaşte că a devenit captivul acestei poveşti „mă erodez zilnic/ în nemărturisitele cuvinte”, iar sufletul este însăşi „nostalgia unei clipe cu pretenţii de eternitate”.
Cunoscând atâtea poveşti de viaţă, parte din ele luate şi din meseria pe care o practică, Valeriu Covrig Cudrec se furişează „precum un hoţ.../ în altarul zilei” descifrând jurnalul vieţii. De altfel, dă o definiţie foarte frumoasă poeziei şi poetului: „trăiesc o dublă existenţă/ eu sunt actorul/ eu sunt regizorul/ şi totuşi/ în umbra cuvintelor tale trăiesc/ în umbra cuvintelor tale mă odihnesc/ sclav/ neobosit sclav al repetabilului meu eu”. Ca un oracol al stărilor, poetul revine asupra acestora, repetându-le, spre exemplu, versurile din „De dor 18” eu sunt actorul, eu sunt regizorul” se repetă conştient şi în „De dor 33”, „îţi scriam în urmă cu mult, mult timp/ că eu sunt regizorul, dar şi actorul” potenţând astfel trăirile care, pe măsură ce intrăm în volum, devin mai explozibile: „îmi înmulţesc cu doi/ sau ridic la puterea infinitului/ bucuriile/ iubirile/ împlinirile/ visele/ aşteptările”. După o asemenea experienţă, poetul se întreabă – cine sunt, răspunsul dându-l tot el, cel care are puterea cuvântului, astfel încât poate să-şi împlinească orice dorinţă, inclusiv aceea a construirii unui oraş de alint. Nescăpând de dor, imploră divinitatea să-l răstignească pe altarul iubirii: „prea obosit de drum/ căutând taina/ mă apăr/ reformulând ruga/ încătuşează-mă-n iubire/ opreşte-mă pe veci/ din neverosibila-mi fugă/ prin liantul uitării/ răstigneşte-mă în dor”, iar mai apoi revine, după trecerea cu intensitate prin mai multe stări, spunând: „trăiam deja răstingniţi în dor/ pecetluiţi în taină/ chiar dacă încă de pe atunci/ construiam necuvintele/ nemiloasa uitare”.
Aceste nerostite cuvinte revin ca temă la mai multe poezii, fiind, probabil, gesturile care întreţin dorul dincolo de orice altă poveste „am uitat de unde încep necuvintele tale/ şi unde/ trebuie să se împlinească/ nesfârşitul dorului meu”.
Poetul rămâne captiv veşnicei pribegii, dorul fiind, până la urmă, un lait motiv a unor trăiri aparte, de o intensitate covârşitoare ale poetului.
Despre carte, Dorina Manu spune, pe copertă, că are un drum pavat cu dor, fiecare pas fiind o altă nuanţă, de la roşul aprins la albul nonculoare.
O carte care merită a fi citită, fiind o prelungă declaraţie de dragoste.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5