Primul poet al Tăşulesei

Un loc atât de frumos precum Tăşuleasa a fost întotdeauna locuit, dovadă fiind vestigiile arheologice care atestă existenţa unui drum roman, încă bine conservat între “Fântâna Iancului” şi vârful “Măgura Calului”, în această zonă fiind denumit şi “Drumul cel vechi” sau, numai aici “Vârful părăului”, “Obcioara”, “Dealul dintre Iliuţa”, nu departe “Piatra Fântânelelor” (denumirea veche păstrată de sigiliul din 1928 al mănăstirii cu acelaşi nume), reprezentând cumpăna apelor şi “fântânelele” ce înconjoară “piatra” andezitică din care ţâşnesc izvoarele Someşului, Dornei şi Bistriţei Ardelene, un punct nodal al Ţării Bârgaielor, care împarte apa vie, vegheat de Înalta Cruce Luminată a Ortodoxiei, dar şi având aproape castelul lui Dracula şi Vârful Frumuşeaua, cu urmele de piatră ale unei vechi cetăţi.
Există aici numeroase legende, despre locuri, obiceiuri, tradiţii, cântece şi dansuri, dar şi multe poezii, cu străvechi metafore ascunse în sintagme toponimice.
Primul poet al Tăşulesei, care a trăit în tinereţe aici şi a scris poeme închinate falnicului munte, unele publicate postum şi altele în manuscris, a fost profesorul Teo Vrăsmaş, născut la Prundu Bârgăului în 4 noiembrie 1931.
Foarte puţin cunoscut, mai mult pe plan local, poetul bârgăuan a scris, în anii 50, cele mai frumoase versuri (compuse la Tăşuleasa şi multe despre oamenii şi locurile ei, publicate postum în volumele “De dragoste şi dor”, 2007 şi “Versuri rebele”, 2008, ambele la editura bistriţeană Karuna), care fac parte din patrimoniul literar, încă neadjudecat, al acestor bogăţii culturale bârgăuane, care trebuiesc a fi scoase la lumină.
Reproducem câteva din poeziile lui Teo Vrăsmaş, primului poet al Tăşulesei.
CÂNTECUL PĂDURII
Am căutat să pun pe note cântecul pădurii
un cântec şi de jale şi de dor,
să-1 scriu pe coaja fagilor cu sucul murii
cu pană de şoim călător
ca pădurea să-l cânte mereu
să-1 freamăte din crengi şi cetini
pentru ai codrului prieteni.

Izvorul m-a oprit şi m-a rugat
să pun pe note cântecul pădurii fără hat
ca să-1 asculte chiar şi buruienile.
Pune-1 pe versurile tale
şi susurul meu ca refren,
să-1 cânte şi pădurea şi oamenii
şi vremile.
Cântecul pădurii să cuprindă toate chemările
şi oamenii să-1 cânte pe toate cărările
din gură, frunză ori din fluier
în el să-şi spună bunul gând
şi jalea trăgănată-n şuier.
(Tăşuleasa, septembrie, 1949)

ÎN POIENILE COPILĂRIEI
Pădurea freamătă din cetini
şi cerul mă răsfaţă în oglinda lui,
cândva copil pribeag, al nimănui.
Azi, mi-am regăsit vechii mei preieteni:
pădurea, cerul şi izvorul
în ,,poienile copilăriei"
din Tăşuleasa
în zbenguitul mieilor câmpiei
şi-n plânsul de copil de dorul
de poienile copilăriei
cu papadii
de lângă a saşilor moşii
de pe muntele Tăşuleasa.
Azi, dorul copilăriei şi-a desfăcut aripile
şi zboară nestânjenit
peste haturi
prin poienile copilăriei
sub cerul azurit.
(Tăşuleasa, august, 1978)
DE “ISPAS” ÎN TĂŞULEASA
Verdele crud m-adie cu linişte şi calm
parfumul florilor mă-mbată
şi uit de orice zgomot şi sudalm
la un popas lângă izvor pe o piatră.
E piatra unde odihnesc drumeţii
stâmpărându-şi setea cu lacrimi de izvor
umedă de roua dimineţii
martoră la reverii de dor.
E piatra din poiana cu zorele
din Tăşuleasa, din pădurea mea
monument drag copilăriei mele
piatra pe care eu n-o pot uita.
E piatra mea de dor şi meditaţii
pe ea am scris doar prima poezie
e piatra relansării în revelaţii
lângă izvorul cel cu apă vie.
E piatra de hotar, de căpătâi,
şi de-nceput când am pornit în viaţă
e piatra sfântă a dragostei dintâi
e piatra ce mi-a dat multă speranţă.
Azi, bătrân, fac iar aici popas
să sorb din amintiri şi din izvor
în ziua aceasta sfântă de ,,Ispas"
m-am întâlnit aici cu vechiul dor.
(Tăşuleasa, 1982)