Părintele Radu Roșu (Parohia Şieu-Măgheruş): Noi experienţe şi întoarcerea acasă

Imaginează-ţi că eşti un copil de şapte ani, care îşi sună la telefon un prieten mai în vârstă pe care îl respectă. Eşti foarte emoţionat, pentru că tocmai ai primit de ziua ta prima bicicletă. Acum vrei ca prietenul să-ţi spună la telefon cum să mergi cu ea.

Prietenul tău îţi poate explica poziţia picioarelor pe pedale, înălţimea potrivită a scaunului. Îţi poate spune care sistem de frânare funcţionează la fiecare roată. Poate chiar să-ţi vorbească despre gravitaţie, dar fără nici un folos. Înainte de a începe să înveţi să mergi cu bicicleta, trebuie să înveţi să stai bine în şa.

Hai să complicăm lucrurile. Imaginează-ţi că vrei să înveţi să mergi pe o coardă suspendată. Prietenul tău nu ştie nimic despre frânghii. Cui ceri ajutor?

Toate noile mesaje ale percepţiei de sine nu îţi vor îmbunătăţi viaţa atâta timp cât rămân pe hârtie. Ele trebuie puse în practică. Cu toate acestea, multe dintre ele – poate toate – sunt ceva cu totul şi cu totul nou pentru tine, dincolo de orice experienţă. Cum să mergi cu bicicleta? Cum să mergi pe o frânghie întinsă dacă n-ai mai făcut-o niciodată?

Cursurile de calculatoare şi de stenodactilografie includ pregătire practică. Chimia, biologia şi fizica includ ore de laborator. Oamenii de ştiinţă se formează învăţând despre disecţii şi reacţii chimice şi experimente, dar până nu intră în laboratoare şi nu încearcă să facă singuri aceste lucruri, totul rămâne o simplă teorie. Datele despre reacţia hidrogenului cu sulful se şterg o dată ce cursul s-a încheiat. Mirosul puternic al hidrogenului sulfurat persistă o viaţă!

În etapa a şaptea vom trăi efectiv noile decizii în ceea ce ne priveşte, pe care le-am luat în etapa precedentă. Ne vom urca pe bicicletă, vom încerca să păşim pe coarda întinsă. E foarte posibil să ne alegem cu un genunchi julit, dar merită încercarea! În sfârşit, putem decide singuri când să avem încredere. Putem să alegem sau nu să iubim, şi putem învăţa că încrederea în Dumnezeu este sigură şi însoţită de răsplată.

Nu cerem pacienţilor să se lanseze în această etapă dintr-o dată. O călătorie de o mie de kilometri începe cu un pas. Un exemplu tipic se referă la felul în care poţi face faţă unei fobii. Să zicem că ai oroare înnăscută de animalele cu blană.

Deoarece lumea e plină de animale cu blană, ai vrea să scapi de groază. Terapeutul va începe prin a-ţi vorbi. Numai atât, îţi vorbeşte. Vorbiţi despre animale cu blană, despre cum ar fi să pui mâna pe unul, poate studiaţi cărţi cu poze pentru a te familiariza mental cu ele. În cele din urmă vei ajunge mai aproape. Apoi, într-o zi, vei atinge un animal cu blană. Când vei putea ţine în mână o pisicuţă şi vei descoperi că pământul continuă să se învârtă şi că nimic îngrozitor nu s-a întâmplat, eşti aproape de final.

Şi în situaţia de faţă recomandăm acelaşi lucru. Treci uşor peste senzaţia de disconfort pe care aceste noi mesaje de autopercepţie tind să ţi-o dea şi, pas cu pas, încerci să o îndepărtezi.

Un artist a spus că fiecare om trăieşte un sfert de ceas de glorie în viaţă. Cele cincisprezece minute fatidice ale Lenei Wallace, o pacientă care a urmat o terapie pentru codependența sa, au fost atunci când a apărut pe prima pagină a ziarelor, fiindcă soţul ei i-a ucis în bătaie fiul. Când el a intrat la închisoare, Lena s-a dus la colegiu. De asemenea, a început un tratament pentru probleme grave de codependenţă.

Lena era o femeie cu o înfăţişare izbitoare, înaltă şi maiestuoasă, cu părul strălucitor, negru-albăstrui, cu pielea de culoarea ciocolatei cu lapte. Cu eficienţa ei obişnuită, reuşise să preia controlul asupra vieţii ei pe toate planurile, cu o singură excepţie: Lena nu mai putea avea încredere în nimeni.

Nu era de mirare. Mama ei fusese părăsită de soţ. Lena fusese părăsită de primul ei soţ, care murise puţin mai târziu pe străzile Washingtonului. Apoi, al doilea soţ i-a ucis fiul...

A trecut prin toate etapele, şi-a descărcat durerea plângând, a acceptat, a iertat. Noul ei mesaj suna astfel: „Unii oameni sunt de încredere.“ Ştia că trebuie să fie încrezătoare. Totuşi, nu putea.

La tratament a fost sfătuită să încerce să-şi arate vulnerabilitatea, chiar într-o măsură limitată, dacă vrea să-şi construiască un fundament de încredere. Noile mesaje interioare necesită noi experienţe care să le confirme, dacă vrei ca inima ta să le accepte fără rezerve. Pe măsură ce va începe să aibă din nou încredere, avea să trăiască efectiv mesajul pozitiv pe care şi-l transmisese, va descoperi că nu-i sfârşitul lumii la urma urmei. Poate că nici nu va suferi, cel puţin nu grav. Totul era să înceapă să creadă.

A început cu oamenii din grupul ei de terapie. Joe era un macho solid care avea aceeaşi problemă ca şi Lena. El a deschis uşa, zicând cu voce tare: „Eu trebuie să cred mai mult în oameni.“ „În regulă“, au răspuns ceilalţi. „Atunci încearcă să ai încredere în noi şi povesteşte-ne ceva despre o zonă de profundă nesiguranţă sau teamă despre care n-ai vorbit niciodată.“

Joe a lăsat provocarea să dospească vreo câteva minute, apoi a fost de acord: „Da, voi risca“. S-a deschis înspre ceilalţi, vorbind despre anumite dubii în legătură cu sine pe care le nutrea de mulţi ani, în legătură cu imaginea lui şi chiar cu capacitatea lui de a impresiona femeile dincolo de limita inconsistentă a aparenţelor.

Pe măsură ce Lena vedea că grupul respectă temerile lui Joe , suficient pentru ca să nu-l acopere de ridicol, a hotărât să se arunce cu capul înainte. A vorbit despre îndoielile ei adânc înrădăcinate şi, pentru prima dată în viaţă, şi-a mărturisit temerile şi altcuiva decât psihologului ei. Era primul ei pas micuţ spre încrederea în ceilalţi.

Lena a avut nevoie de grupul de terapie pentru a rezolva o problemă specifică. De fapt, urmând exemplul din Evrei 3:13 – de a ne îndemna / încuraja unul pe altul în fiecare zi – facem apel la terapia de grup, şapte zile din cele şapte ale săptămînii. Un grup de oameni apropiaţi poate vedea mai bine ce se întâmplă decât unul sau doi.

De asemenea, persoanele codependente au, în general, nevoie de urechi şi inimi binevoitoare în jurul lor pentru a pune în funcţiune noile mesaje despre „Eu“. Ele îndeplinesc două scopuri. Primul este de a asculta pur şi simplu; poate ajuta într-o problemă specifică, ca în cazul Lenei. Celălalt este de a constitui un sistem de referinţă. Fiecare laborator are nevoie de un laborant care să supravegheze operaţiunile. Altfel studenţii nu vor şti dacă experimentele lor sunt corecte, nu vor şti dacă nu fac ceva periculos. Unde găsiţi asemenea ajutor?

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, Pr. Roșu Radu Liviu, consilier în adicții!